Sunt și zile din alea bune.
De pildă, zilele de târg, când la sfârșit negustorii își împart marfa pe nimic. O ladă de căpșuni răscoapte. Sau bananele cu pete cafenii. Și pe urmă mai sunt și cârnații fripți rămași de la grătar, și nițică pâine uscată.
În zilele bune, Corsaru și Nono se duc seara la râu și se-așează în nisipul de pe mal, acolo unde ard focuri micuțe. Focuri aprinse cu lemnul adus de ape. Ceva mai încolo stau ceilalți. Peer Chelbosu și Johny-Muzicuță, Ilse Roșcovana și Hein Schoop cel cu un ochi de sticlă. Dar cu de-alde ăștia Corsaru nu vrea să aibă nimic de-a face. Ăștia-s boschetarii, băutorii de trotil, chioșcarii, pirații malurilor.
– Nu suntem noi dintr-ăștia Nono. Noi, nu! zice Corsaru.
Între ei se află lada cu căpșuni răscoapte. Și pungile de plastic. Două pungi pline ochi cu toate lucrurile Corsarului. Corsaru își păzește pungile ca pe ochii din cap. Nimeni n-are voie să vadă ce-i în ele, nici Nono.
– Jos labele, piciule! zice Corsaru. Asta-i proprietate privată.
Iar Nono îl admiră pe Corsaru, fiindcă el e deja mare și poartă o șapcă de baseball cu Red Socks, și fiindcă mereu se descurcă, într-un fel sau altul.
Corsaru e forțos.
Corsaru se pricepe la toate.
Te poți baza pe el, măcar că n-arată cine știe ce: e puțintel la trup, un pișpirică.
Ochii însă nu-s așa. Ochii lui sunt mari, și negri, și știutori – seamănă nițel cu ochii unui corb, și când e furios te fulgeră din priviri, iar atunci nimeni nu îndrăznește să se ia de el. Nici măcar Peer Chelbosu.
Corsaru e veșnic pe drumuri. Cel puțin așa zice el.
La drept vorbind, Nono nici nu-și poate închipui cum ar fi altfel.
Corsaru știe tot.
Corsaru-i Corsaru.
Altfel stau lucrurile cu Nono. El abia a împlinit nouă ani.
De cele mai multe ori, Nono se codește.
Nono își trage capul între umeri și se face mic.
Un singur lucru știe Nono să facă bine; e un echilibrist de forță, un echilibrist și-un cățărător. Fiindcă Nono știe să se cațere pe case – sau cel puțin pe una.
A exersat mult. Dar asta înainte, până cu o săptămână în urmă.
În secret, mama îi lăsa totdeauna fereastra deschisă, toata noapte i-o lăsa deschisă. Pentru ca Nono să poată intra pe fereastră când toți ai casei dormeau.
– Să te ferești de el, îi spunea mama. Cel mai bine e să vii abia noaptea. Diindcă noaptea el doarme, și-atunci nu poate să-ți facă nimic rău. Las fereastra deschisă, îi spunea mama. Îți pun mâncarea pe masa din bucătărie. Și să nu faci zgomot, pricepi? Pur și simplu să fii invizibil, dacă nu te vede n-ai cum s-o pățești.
Apoi însă a pățit-o chiar mama, au luat-o de acasă cu ambulanța.
Iar acum fereastra-i închisă. Și Nono nu mai poate să intre. Și pe masa din bucătărie nu mai e mâncare. Au trecut deja opt zile de când nu mai e.
Nono era pentru prima oară singur-singurel. Complet singur pe stradă, complet singur în oraș și pe lume – chiar și noaptea. Și dacă nu l-ar fi întâlnit pe Corsaru n-ar fi avut nici o șansă.
– Te bunghești ca unu’ care a șters-o de-acasă, și dai din bascheți ca ăl’ de vrea să fie prins.
– De unde știi tu asta?
– Și când te abordează unu’ pe la spate nu tre’ s-arăți că te-ai speriat. Te-ntorci tacticos cu fața la el și-l privești drept în ochi. Și-acum, dă-mi pace!
Apoi Corsaru își văzuse de drum. Dar după numai zece pași Nono venise fuga după el.
– Stai puțin! Așteaptă! Unde te duci?
Corsaru se făcuse că n-aude nimic, firește.
– Eu vreau s-ajung la mare!
Și Corsaru se făcuse din nou că n-aude nimic.
– La mare-i cald și bine! strigase Nono. La mare e vară. Și sunt case unde nu locuiește nimeni… am putea să mergem împreună la mare…
Dintr-odată, Corsaru se oprise, arătând ca unul care știe el bine cum se-ajunge la mare.
– Noi doi, împreună, la mare…?
– Da, împreună, noi doi. Pe mine mă cheamă Nono, zise Nono, gâfâind, și-i întinse mâna lui Corsaru.
Atunci Corsaru se învoise, dându-i mâna și spunând:
– Eu sunt Corsaru.
În zilele bune, Corsaru și Nono se-așează seara la malul râului. În spatele lor, malul urcă în pantă, și mai în spate e zidul înalt de sprijin. Sus sunt grădinile cu heleștee și peștișori de aur, iar în grădini se găsesc vilele albe cu dispozitivele lor de alarmă și cu cotloanele și terasele lor mari, care par totdeauna complet pustii și părăsite, fiindcă seara nu-i nimeni aici. Nici măcar vara.
În zilele bune, Corsaru și Nono se-așează seara la malul râului și uneori mai trece pe-aici câte un barcaz, fiindcă în acest loc râul e deja binișor de larg, iar la mijloc e un șenal navigabil.
Și de fiecare dată Corsaru și Nono vorbesc despre mare, despre călătoria lor și despre când ar urma ca ea să-nceapă.
– Totul trebuie plănuit cu precizie, spune Corsaru. Când plănuiești ceva bine, totul sfârșește cu bine.
– Tu cum crezi că este marea? O fi albastră, ori o fi verde? întreabă Nono.
– Firește că-i albastră. E albastră peste tot, la urma urmei în ea se-oglindește tot cerul.
– Dar ce gust crezi că are marea? O fi dulce, ori e sărată? întreabă Nono.
– Firește că-i sărată. E sărată de tot, la urma urmei peștii nu înoată în apă cu zahăr.
– Și a ce miroase? întreabă Nono.
– Marea? Firește că miroase a pește, gudron și alge.
După care iar se zgâiesc la râu și visează nițeluș la mare, și când Nono închide ochii chiar o vede. Vede atunci valurile mari cu crestele înspumate, care se rostogolesc la marginea plajei. Și poate chiar să audă țipătul pescărușilor…
Cartea Să nu vinzi înger păzitor! poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
0,0 rating
ISBN-10: 973506717X
ISBN-13: 9789735067175
Goodreads: 141590994
Author(s):Publisher:
Published: //
Fragmentul zilei – 21 octombrie 2020: Să nu vinzi înger păzitor! – Jutta Richter
Alte titluri Humanitas.