– Nu mă culc cu tine decât în minaret, mi-a zis. Sau pe o macara, undeva. Găsește. Inventează.
Pufăind pe marginea patului, își balansa piciorul gol, cu unghii nefăcute (căci în Kabul unghiile făcute indică practica prostituției) și, pentru că nefăcute, puțin murdare după o zi întreagă în sandale prin praf exotic. Venise cu rucsac cu tot în camera mea, o țigară moale în plisc, ochi obraznici, piele transpirată și gura plină de revendicări absurde.
O cunoscusem pe aeroport, la aterizarea în Kabul. Aristotel recomanda ca discursul fiecărui personaj să fie adaptat funcției lui. A mea fiind cea de dragueur cvadragenar, iar a ei cea de fotografă juvenilă, al cărei fond de ten abia ascundea craterele lunare din adolescență, avuseserăm următorul dialog în momentul în care, așteptând bagajele lângă mine, telefonul ei a început să sune:
EU: Enfin, o sonerie normală.
EA: Am avut și Oda Bucuriei, dar am șters-o…
Și s-a pus să răcnească într-o engleză creativă, mulțumind la telefon cuiva care avea s-o ajute să facă fotografii în închisoarea femeilor din Kabul.
Leila o chema, fotografă. După ce ne-am recuperat bagajele și am strecurat bacșiș vameșilor pentru sticlele de alcool și din sacii mei, și dintr-ai ei, i-am oferit – nici măcar viclean – s-o duc cu taxiul la Mustafa Hotel, unde stăteau atunci toți ziariștii străini, un cub de beton împărțit în alveole monahale. Privilegiații puteau închiria camere sus, cu terasă și vedere spre munții leneși ce înconjoară Kabulul, în vreme ce freelancerii și sărăntocii musteau jos, în chilii de 20 de dolari pe zi, fără baie și în bătaia primului aruncător de grenade din stradă.
Pe drum mi-a zis că e cehoaică și că trăiește în Paris, lucrând pentru o agenție de presă, șabada…
– Cehoaică?! Leila e „noaptea“ în arabă. De ce ți-au dat părinții numele ăsta?
– Pentru că m-au produs noaptea, tiens.
La hotel, ea s-a dus într-o alveolă, jos, în vreme ce eu mi-am regăsit balconul de deasupra bazarului.
Vizavi e moscheea lui Mollah Internet, care predică despre progres și care în fiecare dimineață, pe la 5.30, face o probă de microfon înainte de prima rugăciune.
Mai întâi te smulg din somn niște pârâituri sfâșietoare, ca și cum s-ar deșira catapeteasma cerului, după care se aud bufnituri de cutremur (Mollah Internet izbește de câteva ori microfonul în căușul palmei, să verifice dacă e conectat), ca la urmă să explodeze un urieșesc 1-2-3: yak-do-se, yak-do-se, și în sfârșit să înceapă melopeea primei rugăciuni: Aşhadu laaaa illaaahaaa
illl’LLaaaah…!
În prima seară a venit la mine pe balcon și am băut împreună tot ce aveam eu. Mi-a spus:
– La Paris trăiesc mai mult sau mai puțin cu cineva…
Am avut o strângere de inimă, o decepție absurdă, dar mi-am zis rapid că genul ăsta de fete e întotdeauna „mai mult sau mai puțin cu cineva“.
Dar a doua noapte a venit desculță, cu rucsacul, să-și legene piciorul gol pe marginea patului meu, mormăind că jos la ea sunt gândaci și gaze de eșapament din stradă. După care, privind pe deasupra mea, peste balcon, a văzut de partea cealaltă a străzii minaretul.
Tocmai îi povesteam despre kafirii din Nuristan, în nordul Afganistanului, rămași politeiști până mai ieri și care vorbesc un idiom apropiat de sanscrita Vedelor, când mi-a zis:
– Nu mă culc cu tine decât în minaret… Sau pe o macara, undeva. Găsește. Inventează.
Și-a examinat unghiile.
– Patul e doar pentru nani. Iar pătura asta e abjectă. Am ieșit amândoi tiptil, pe lângă gărzile hotelului care jucau cărți, și sărind gardul moscheii, ajunși la minaret, am epatat-o ridicând cu un gest scurt și sigur piatra sub care-l văzusem de zeci de ori pe Mollah Internet că pitește cheia turnului.
Ușa a scârțâit sinistru, înăuntru duhnea fermentat, iar scara de piatră era abruptă și lunecoasă. Urcam primul, iar ea lumina din spate cu bricheta.
Sus, am ieșit în noapte pe balconul minaretului și mi-am văzut sub el, de partea cealaltă a străzii cu buticurile ei obscure și nenumărați trecători înturbanați încă folfăind nocturn, fereastra iluminată a camerei, cu sticle goale și patul acoperit cu o pătură într-adevăr abjectă.
S-a așezat pe marginea balustradei de piatră a minaretului, s-a chiorât în gaura de lume din bezna de jos și mi-a zis:
– Ar fi așa simplu să mă las să cad…
Am smuls-o de-acolo cu o iritare violentă pe care nu mi-o bănuiam și am trântit-o în partea opusă a balconului, cu spatele în instalația sonoră. A gâfâit, și-a pus mâinile cupă pe sâni și a așteptat, bărbia întinsă înainte.
Am luat-o în picioare, din față, icnind, izbind-o cu capul în zid și instalație, umplându-mi gura cu praf și pânze de păianjen. Horcăia animalic, burta ei –o mlaștină.
După un timp, o durată (există timp și durată, tot insista Bergson), a trebuit să facem o pauză. S-a dus să se așeze iar pe marginea balconului de piatră. Avea doar cămașa pe ea, pantalonul căzuse, și era iluminată din spate de fațada hotelului.
Vedeam că mă fixează, așezată, cu fundul gol atârnând în noaptea de deasupra trotuarului de jos. Mi-a zis suav:
– Curge din mine pe trecători.
Asta mi-a biciuit simțurile (cum se spune în literatura de calitate) atât de neașteptat de eficace, încât am smuls-o iar de-acolo, i-am dat o învârteală de tango și am trimis-o cu un bufnet în zid, împlântându-mă din nou în ea.
Am zbierat amândoi apoplectic în același timp când ne-a venit, și răcnetul a bubuit nocturn deasupra orașului, instalația sonoră declanșându-se iar noi gâfâind într-o inarticulată magmă de horcăieli cu bale și sufocări amplificate…
Haaah-hăăă-haaah!… ieșea din difuzorul minaretului, auzindu-se până pe înălțimile din jurul Kabulului, unde se tupilau talibanii.
Am coborât fugind în beznă scările, ea reușind să-și tragă în același timp pantalonii.
Am traversat strada printre oamenii care se adunau strigând în paștună că cineva e înjunghiat acolo sus, în minaret.
Înapoi în cameră, am stins și ne-am uitat, ținându-ne de mână și bând ultima sticlă de vin, la minaretul iluminat pe dinăuntru și cu balconul umplut de lume care căuta să oprească mașinăria ce declanșase acum înregistrări vechi cu Mollah Internet: Aşhadu laaaa illaaahaaa illl’LLaaaah…!
S-a întors spre mine și mi-a zis, pupându-mi umărul în întuneric:
– Am uitat să-ți spun. Am terminat-o azi cu tipul meu de la Paris.
– A, da? i-am zis, căutând să sun aproape indiferent. Și cum ai făcut?
– I-am dat un SMS, mi-a șoptit și s-a strâns lângă mine.
Cartea Miros de roșcată amară și alte povestiri scandaloase poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,4 rating based on 374 ratings (all editions)
ISBN-10: 9735054493
ISBN-13: 9789735054496
Goodreads: 39856410
Author(s):Publisher: Humanitas
Published: //2016
„Rar mi-a fost dat, în ultima vreme, să citesc ceva mai viu şi mai vibrant, mai uman şi mai firesc, mai arzător, mai dramatic, mai curgător şi mai abrupt, mai vesel şi mai trist, mai suculent, mai poznaş, mai poetic, mai ameţitor şi amuţitor. Şi rar am văzut, de când sunt editor de carte, un asemenea talent în (orgolioasă) desfăşurare.
Dan Alexe nu ţine neapărat să se aşeze în albia unui gust impus de critică, a unei tendinţe, a unei mode. Dă impresia că scrie ca să-şi facă sieşi o plăcere – şi cred că şi-o face. Îl interesează prea puţin dacă textele lui se vor solda cu o baie de elogii sau cu o răstignire. Dan Alexe scrie în temeiul unei înzestrări formidabile, al unei culturi aspirate pe toate canalele şi al unei pofte năvalnice, aproape carnale, de-a face literatură din orice. Îi place să aştearnă poveşti. Îi place la nebunie. Dar îl bănuiesc că-i place şi să ghicească reacţia cititorului.
Stupoare, jubilaţie, ruşine, invidie, contrarietate, vertij, fericire, indignare, căinţă – toate acestea sunt forme de feedback la cele 33 de texte din Miros de roşcată amară. O singură reacţie lipseşte: indiferenţa.“ (Radu PARASCHIVESCU)
Fragmentul zilei – Miros de roșcată amară și alte povestiri scandaloase – Dan Alexe