Toți strămoșii pe linie bărbătească ai lui Pavel Alekseevici Kukoțki fuseseră medici începând cu sfârșitul secolului al XVII‑lea. Primul dintre ei, Avdei Fiodorovici, este amintit într‑o scrisoare din 1698 adresată profesorului de anatomie Ruysch din Utrecht, de la care împăratul rus cu numele de Piotr Mihailov învățase anatomie cu un an înainte. Tânărul suveran îi cere să binevoiască a‑l primi la învățătură pe Avdei Kukoțki, fiul ajutorului de farmacist. Nu se știe cu exactitate de unde vine numele de Kukoțki, dar, potrivit legendei care circula în familie, se pare că strămoșul Avdei era originar din satul Kukui, unde exista în vremea lui Petru I o Comunitate a Nemților Liberi.
Începând de atunci, numele familiei Kukoțki apare ba în listele cu cei care primeau recompense, ba pe listele elevilor înscriși la școlile înființate în urma Ucazului din 1714. După terminarea acestor școli noi, o slujbă bună le deschidea celor de origine modestă drumul către nobilime. După introducerea Tabelului Rangurilor, cei din familia Kukoțki aparțineau după merit vechii aristocrații, având toate demnitățile și avantajele. Unul din familia Kukoțki e amintit în listele auditorilor doctorului Johann Erasmus din Strasbourg, primul medic apusean care ținea cursuri în Rusia, printre altele, la disciplina „arta moșitului”.
Pavel Alekseevici nutrea un interes ascuns încă din copilărie pentru felul cum erau alcătuite ființele vii. Uneori – de obicei înainte de cină, când timpul devenea incert, neumplut cu nimic – reușea să se strecoare neobservat în cabinetul tatălui său și, cu inima cât un purice, scotea de pe raftul din mijloc al bibliotecii suedeze cu geamuri grele, glisante, cele trei tomuri prețioase ale enciclopediei medicale a lui Platen, celebră la vremea ei, și se așeza cu ele pe podea, în locul comod dintre soba olandeză și bibliotecă. La sfârșitul fiecărui tom se găseau pliante având desenate pe ele figura rumenă în obraji a unui bărbat cu mustăți negre și a unei femei plăcute la înfățișare, dar însărcinată bine de tot, cu uterul deschis larg și fătul la vedere. Poate că tocmai din pricina figurii ăsteia, care pentru toți – oricum ai lua‑o – însemna pur și simplu o femeie goală, el se ascundea de cei din casă, temându‑se să nu fie prins făcând rele.
Așa cum fetițele își îmbracă și își dezbracă fără încetare păpușile, tot așa Pavel aduna bucățile de carton ale planșelor anatomice și cerceta minuțios fiecare organ uman în parte. Scotea învelișul de piele și straturile mușchilor de un rozaliu intens ale omului de carton, scotea ficatul, îndepărta de pe tulpina arcuită a traheei arborele plămânilor și, în sfârșit, descoperea coastele dezgolite de un galben închis, de culoarea morții. Ca și cum moartea stătea ascunsă sub carnea vie dintotdeauna – dar la lucrul acesta Pavel Alekseevici avea să reflecteze ceva mai târziu.
Aici, între sobă și bibliotecă, îl găsi odată tatăl lui, Aleksei Gavrilovici. Pavel se aștepta să‑i tragă o săpuneală zdravănă, dar tatăl scoase un hm! a nemulțumire de la înălțimea lui de uriaș și‑i promise să‑i dea ceva mai bun de studiat.
Chiar îi dădu ceva mai bun câteva zile mai târziu – era vorba de tratatul lui Leonardo da Vinci Dell’ Anatomia, fascicula A, care conținea optsprezece coli cu patruzeci și cinci de desene, editat de Sabașnikov la Torino, la sfârșitul secolului al XIX‑lea. Era o ediție de lux, tipărită în trei sute de exemplare, cu semnătura editorului. Aleksei Gavrilovici îl operase cândva pe unul dintre membrii familiei lui Sabașnikov…
Îi dădu cartea fiului său de zece ani și‑l sfătui:
– N‑ar strica să te uiți la asta… Leonardo a fost cel mai de seamă anatomist din vremea sa. Nimeni n‑a desenat mai bine ca el preparatele anatomice.
Tatăl îi mai zise ceva, dar Pavel nu‑l mai auzi – cu cartea deschisă în fața lui, i se păru că‑l orbise o lumină puternică. La desenul desăvârșit se adăuga frumusețea desăvârșită a figurilor desenate, fie acestea mâna, piciorul sau mușchiul tibial, pe care Leonardo îl numea pentru sine „pește”.
– Aici, jos, sunt cărțile de istorie naturală, de zoologie și anatomie comparată, îi abătu atenția Aleksei Gavrilovici arătându‑i rafturile bibliotecii. Poți să vii aici să le citești.
Cele mai fericite clipe din copilărie și adolescență Pavel și le petrecea în cabinetul tatălui, vrăjit de felul uimitor în care se articulau oasele asigurând mișcarea mâinii și a antebrațului, îl emoționa aproape până la lacrimi evoluția sistemului circulator de la tubul simplu, cu fibre musculare subțiri al râmei, până la miracolul bătăilor în trei timpi ale inimii omului, cu cele patru cavități ale sale, în comparație cu care perpetuum‑mobile părea o joacă de copil. Lumea însăși i se părea băiatului un perpetuum‑mobile grandios, funcționând din resursă proprie, temeiul mișcării de la viu la mort și de la mort la viu.
Tatăl îi dărui lui Pavlik un microscop mic de metal cu putere de mărire de cincizeci de ori – toate obiectele care nu încăpeau pe lamela microscopului nu‑l mai interesau pe băiat sau, mai bine‑zis, din toată această lume a obiectelor care nu intrau în câmpul vizual al microscopului, îl interesau numai acelea care semănau cu uimitoarele imagini date de obiectivul lui. De exemplu, modelul feței de masă îi atrăgea atenția fiindcă semăna cu alternanța dungilor din țesutul muscular…
– Știi ceva, Eva, îi zicea Aleksei Gavrilovici soției sale, Pavlik are o minte strălucită, mă tem că dacă se face medic… Ar fi mai bun pentru știință…
Aleksei Gavrilovici însuși muncise din greu toată viața, trăsese la două hățuri ca pedagog și ca medic practician – condusese catedra de medicină militară și continuase să opereze. În timpul scurt dintre cele două războaie, cel japonez și cel german, muncise ca apucatul ca să înființeze o școală modernă de chirurgie militară, încercând să atragă atenția ministerului că următorul război va arăta altfel, că în secolul care abia începea războaiele se vor duce la altă scară, vor fi folosite noi arme, va fi nevoie de o medicină adecvată. În opinia lui Aleksei Gavrilovici, sistemul spitalelor de campanie trebuia revizuit, trebuia pus accent pe evacuarea de urgență a răniților și pe înființarea spitalelor centralizate de profil.
Războiul german a început mai devreme decât prevăzuse Aleksei Gavrilovici. A plecat în teatrele de război, cum se spunea pe atunci. L‑au numit șeful comisiei pentru care se zbătuse atât în vremuri de pace, și a muncit pe rupte fiindcă valul răniților era uriaș, iar spitalele specializate, gândite de el, rămăseseră doar planuri pe hârtie: până să înceapă războiul, nu reușise să răzbată prin hățișurile birocrației.
După un conflict dur cu ministrul său, a părăsit comisia și a rămas să lucreze în spitalele mobile. Spitalele instalate în vagoanele Pulman se retrăgeau împreună cu armata în incapacitate de luptă, traversau Galiția și Ucraina. La începutul anului 1917, un obuz a căzut pe vagonul‑spital și Aleksei Gavrilovici a murit împreună cu pacientul și cu sora medicală.
În același an, Pavel era admis la Facultatea de Medicină a Universității din Moscova și în anul următor a fost exmatriculat: tatăl lui fusese colonel în armata țaristă, nici mai mult, nici mai puțin. După încă un an, a fost admis din nou la facultate datorită intervenției profesorului Kalințev, un vechi prieten al tatălui său, șeful catedrei de obstetrică și ginecologie. L‑a luat sub oblăduirea lui.
Pavel studia cu aceeași pasiune cu care jucătorul e stăpânit de patima jocurilor de noroc și bețivul de patima beției.
Obsedat de studiu, avea reputația de student ciudat. Spre deosebire de mama lui, femeie răsfățată și capricioasă, el nu dădea mare importanță lipsurilor materiale. Părea că după pierderea tatălui nu mai avea ce pierde.
La începutul anului 1920, familia Kukoțki a fost „înghesuită” într‑un spațiu mult mai restrâns – au fost instalate încă trei familii, rămânând ca văduva cu fiul său să locuiască în fostul cabinet. Profesorii care reușiseră cum‑necum să rămână la catedre în condițiile noii puteri n‑au putut să le fie de ajutor, fiindcă fuseseră ei înșiși siliți să facă un pas înapoi și, în plus, groaza de revoluție nu dispăruse încă: bolșevicii demonstraseră deja că viața omului, pentru care lupta intelectualitatea putredă, nu făcea două parale.
Cartea Cazul doctorului Kukoțki poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,1 rating based on 3.019 ratings (all editions)
ISBN-10: 6067797313
ISBN-13: 9786067797312
Goodreads: 55848173
Author(s):Publisher: Humanitas Fiction
Published: 11//2020
Pavel Kukoțki, eminent medic ginecolog, cu un dar aproape supranatural pentru diagnosticare, asistă la dramele provocate de interzicerea avorturilor de către Stalin în 1936 și pornește o campanie intensă pentru a schimba această lege. O replică iscată din convingerea că întreruperea de sarcină trebuie permisă în anumite cazuri, aruncată în timpul unei discuții aprinse, distruge relația de dragoste aproape ireală pe care o are cu soția lui. Din clipa aceea, viața casei, atât de armonioasă până atunci, pare că începe să se destrame, iar destinele membrilor familiei ies de pe făgașurile previzibile. Pe fundalul unei istorii tumultuoase de peste jumătate de secol – arestări și deportări, sfârșitul epocii staliniste, dezghețul, boema moscovită a euforicilor ani ’60 – se pun în discuție valori umane și eterne întrebări despre dragoste și indiferență, iertare și moralitate, înțelegere reciprocă și alegeri personale, prietenia autentică și josnicia omului mărunt, într-o narațiune care te prinde în plasa ei, ținându-te captiv de la prima până la ultima frază.
„Cazul doctorului Kukoțki este saga unei generații și o explorare îndrăzneață a memoriei, medicinei, eticii, misticismului și iubirii.“ — Foreword Reviews
Fragmentul zilei – 22 decembrie 2020: Cazul doctorului Kukoțki – Ludmila Ulițkaia
Alte titluri Humanitas.