Nu mai avem timp, dragostea mea. Hai să încheiem cu începutul lumii, ce zici? Da. Așa o să facem.
Deși e ciudat. Amintirile mele sunt ca niște insecte conservate în chihlimbar. Arareori sunt intacte aceste vieți încremenite, de mult pierdute. De obicei există doar un picior, solzii unei aripi, o bucată din toracele inferior… un întreg care poate fi numai dedus din fragmentele întrezărite neclar dincolo de suprafața brăzdată de crăpături murdare. Când îmi scrutez memoria, văd chipuri și întâmplări care ar trebui să însemne ceva pentru mine, și într-un fel chiar înseamnă… dar într-altul – nu. Persoana care a fost martor ocular la ele sunt eu și totuși nu-s eu.
În amintirile acelea eram alt om, la fel cum Neclintirea era altă lume. Atunci și acum. Tu și tu.
Atunci. Pe atunci continentul ăsta era trei continente, deși practic ele ocupau aceeași poziție ca acela care va fi numit cândva Neclintirea. Anotimpurile repetate vor produce în cele din urmă mai multă gheață la poli, făcând nivelul mării să scadă, iar „Arcticele” și „Antarcticele” voastre să devină mai mari și mai reci. Atunci însă…
…acum, am un sentiment de acum când îmi amintesc de mine cel de atunci, asta vreau să spun când zic că-i ciudat…
Acum, în acest timp dinaintea Neclintirii, nordul îndepărtat și sudul îndepărtat sunt regiuni agricole decente. Ceea ce voi numiți Coasta de Vest constă mai ales din mlaștini și păduri tropicale; ele vor pieri în următorul mileniu. O parte din Nordmedlat nu există încă și va fi creată ca urmare a erupțiilor vulcanice în următoarele câteva milenii. Teritoriul care va deveni Palela, locul tău de baștină? Nu există. În schema generală a lucrurilor, astea nu-s schimbări foarte mari, dar, pe de altă parte, din punct de vedere tectonic, acest acum de-abia a avut loc. Ține minte: când spunem că ” a venit sfârșitul lumii”, de obicei nu-i adevărat. Planeta însăși n-are nimic.
Cum să numim lumea asta pierdută, acest acum de mult trecut, dacă nu-i spunem Neclintirea.
Mai întâi dă-mi voie să-ți povestesc despre un oraș.
După standardele voastre, este un oraș construit greșit. El se extinde așa cum nici un com modern nu și-ar permite, fiindcă ar avea nevoie de prea mulți kilometri de zid. Iar periferiile orașului s-au ramificat de-a lungul râurilor și al altor formațiuni geografice vitale, dând naștere altor orașe, la fel cum mucegaiul se ramifică și se întinde acoperind complet un mediu de cultură. Sunt prea aproape unele de altele, ai zice tu. Teritoriile li se suprapun peste măsură. Aceste orașe extinse și vlăstarele lor sunt prea conectate, incapabile să supraviețuiască daca legăturile dintre ele ar fi retezate.
Uneori, orașele-copii au nume distincte, mai ales când sunt suficient de mar ca să fi dat naștere la rândul lor unor orașe-copii proprii, dar astea sunt deosebiri superficiale. Le-ai perceput corect ca pe un tot unitar: au aceeași infrastructură, aceeași cultură, aceeași foame și aceleași spaime. Fiecare oraș e asemănător cu celelalte. Toate orașele sunt, practic, unul singur. Această lume, în acest acum, poartă numele orașului: Syl Anagist.
Oare poți înțelege cu adevărat de ce e capabilă o națiune, copil al Neclintirii? Când va reuși în cele din urmă să se asambleze din fragmentele sutelor de „civilizații” ce vor trăi și vor muri între acum și atunci, Vechiul Sanze în totalitatea sa va fi nimic prin comparație. Un biet conglomerat de orașe-stat și de comune paranoice, care câteodată, de dragul supraviețuirii, acceptă să împartă ce au. O, Anotimpurile vor reduce visurile omenirii la niște meschinării!
Aici, acum, visurile nu au limite. Locuitorii din Syl Anagist au devenit stăpâni pe forțele materiei și pe structura ei. Au modelat viața însăși în conformitate cu capriciile lor. Au explorat atât de temeinic misterele cerului, încât s-au plictisit de ele și și-au reorientat atenția către pământul de sub picioarele lor. Și Syl Anagist e viu, o, cât e de viu, cu străzile sale aglomerate, negoțul său neîncetat și clădirile pe care mintea ta s-ar chinui să le accepte ca atare. Clădirile au pereți din celuloză cu modele care de-abia se pot distinge dedesubtul frunzișului, mușchiului, ierburilor și ciorchinilor de fructe sau tuberculi. Pe unele acoperișuri flutură stindarde care sunt de fapt flori imense, nedesfăcute, de fungi. Pe străzi mișună lucruri pe care tu nu le-ai recunoaște drept vehicule, cu excepția faptului că se deplasează și slujesc la transport. Unele se târăsc pe picioare ca ale unor paianjăni gigantici. Altele sunt numai niște platforme deschise ce alunecă pe perne de potențial rezonant – o, dar n-ai putea să înțelegi asta! Să zicem numai că vehiculele astea plutesc la câțiva centimetri de sol. Nu sunt trase de animale. Nu sunt alimentate nici cu aburi, nici cu substanțe chimice. Dacă ceva, un animal sau un copil să zicem, ar trece pe dedesubtul lor, ar înceta temporar să mai existe și și-ar relua existența de cealaltă parte, fără o întrerupere a vitezei sau conștiinței. Nimeni nu consideră asta ca fiind o moarte.
Există însă aici ceva ce ai recunoaște, un lucru care se ridică în inima orașului. E cel mai înalt și mai strălucitor obiect preț de kilometri întregi și fiecare șină sau drum este legat la el într-un fel sau altul. Este vechiul tău prieten, obeliscul de ametist. Nu plutește, sau nu încă. Stă, nu tocmai liniștit, în alveola lui. Din când în când, pulsează într-un fel care ți-ar fi familiar, pentru ca l-ai mai văzut în Allia. Pulsația e însă mai sănătoasă decât aceea; ametistul nu este încă rubinul acela vătămat și muribund. Însă, dacă asemănnarea te face să te înfiori, nu-i o reacție greșită.
Cartea Cerul de piatră poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,3 rating based on 149.329 ratings (all editions)
ISBN-10: 6069000366
ISBN-13: 9786069000366
Goodreads: 53375689
Author(s):Publisher: Paladin
Published: 4//2020
Neclintirea se confruntă în continuare cu seisme frecvente și consecințele sunt dezastruoase, iar Luna pare să fie singura ce poate pune capăt celui de-Al Cincilea Anotimp… dacă va fi readusă pe orbita Pământului. Așa speră Essun, hotărâtă să îndrepte o lume în declin. Planul ei nu coincide însă cu al lui Nassun, care are acum puterea deplină de a deschide Poarta Obeliscului și de a distruge omenirea.
Cum ne putem pregăti pentru viitor,
dacă refuzăm să ținem seama de trecut?
Fragmentul zilei – 22 mai 2020: Cerul de piatră. Seria Pământul sfărâmat. Vol.3 – N.K. Jemisin