– Acum! E singur!
Vandoros, în fața noastră, își scărpina barba roșcată. Mănuși din piele, o privire tăioasă, întocmai ca o vulpe.
– Bun, ce mai aștepți? am șoptit.
Soțul meu își slăbi papionul și străbătu încăperea cu pasul lui aparte, țopăit. Așa mă abordase cu mulți ani în urmă, într‑un cinematograf din Atena: „Să nu‑mi spuneți că v‑a plăcut filmul…“ Nu, dar mi‑a plăcut combinația de cavalerism și bădărănie.
Ospătarul îi ieși în cale cu o tavă pe care mai rămăsese un pahar cu vin. Îl bău dintr‑o înghițitură și‑mi făcu semn. Ocazia fusese pierdută. Vandoros nu mai era singur. Un bărbat în vârstă, cu ochelari, îl bătea amical pe spate.
Mă apropiai cu paharul de băutură în mână, o șampanie roz cu bule.
– Crezi că‑i taică‑său? Sau celebritățile se pogoară direct de la Domnul?
Își slăbi și mai mult papionul. Până la urmă, îl scoase și‑l băgă în buzunar.
– La naiba! Chiar era nevoie să mă servească acum cu băutură?
– Dar chiar era nevoie s‑o bei?
Sala se umplu de lume. Bărbați, femei și câțiva copii cărați acolo de părinți ședeau pe marginea scaunelor, vorbeau unii cu alții sau aruncau o privire prin ferestrele care trosneau de câte ori trecea autobuzul. Începuse să se lase noaptea. Vara se strecura de peste tot, densă și lipicioasă.
– Au venit mulți ziariști.
Răsuci paharul gol în palme, umplându‑l de amprente.
– A, desigur. E o chestie simplă, convenabilă, am spus în șoaptă.
Ne‑am așezat gențile pe rândul al cincilea, la capătul din stânga, în punctul în care privesc scriitorii atunci când se simt încurcați. Soțul meu susține că există un punct de distragere a atenției. În timpul lecturilor sale, aruncă priviri furișe în punctul acesta, căutând consolare și îngăduință.
Astăzi, atmosfera este impregnată de îngăduință. Vandoros reușise cu două romane cât nu reușise soțul meu cu șapte. Toți vorbesc despre Grecia lui masivă, care se înalță „zgomotos și temerar“ din trecut, așa cum spune titlul primului său roman. Dar și despre el se vorbește mult. Grec aflat în diaspora la a doua generație, cu o dungă teșită la pantalonii de in și o țigară parcă înfiletată în mână.
– Uite‑o și pe nevastă‑sa!
– Unde?
– Nu fi răutăcioasă! Nu e atât de scundă…
N‑o văzusem. Nu mă uitam într‑o direcție anume, mă aflam în propriul punct de distragere, pe scaunul meu. Înotam într‑o mlaștină de coate străine, genunchi, sacoșe de plastic din librării. Nevasta lui aparține acelei specii de femei care se pierd în peisajul unei încăperi până ce deschid gura sau ornează cu gesturi ambalajul unui argument. Atunci iese la suprafață, scapă de propria statură, de pielea palidă, de cercurile negre din jurul ochilor. Se numește Pia Saunders, e cu mult mai tânără decât mine și participă la toate bienalele.
Fără să ne‑o mărturisim unul altuia, ni‑i imaginăm în locurile exotice unde au loc bienalele de artă contemporană – Brazilia, Coreea, Cuba. Își beau cocktailul la barul hotelurilor, cu o jumătate de felie de ananas spânzurată de buza paharului, și se întorc în cameră îmbătați de fericire. O fericire foarte specială, pe care le‑o oferă circumstanțele, fără ca ei să facă vreun efort de a privi lumea dintr‑o perspectivă nouă. Lumea s‑a schimbat de dragul lor. Pirogi și deșerturi, în loc de taxe de drum și blocuri. El scrie în balconul hotelului – în picioare, cum declară în interviuri, ca Nabokov. Privește cum luminile fiecărui nou oraș exotic pâlpâie în depărtare și își imaginează Grecia ca fiind o oaie pașnică, mitică. Ea face fotografii și le numește „Rămâne între noi“ și „Câteva lucruri pe care aș vrea să ți le arăt“.
Poartă un șal peste rochia fină – o tunică albă, cu falduri care se opresc în dreptul gleznelor. Își masează tâmplele și cască. „Deochiul“, scrie Vandoros în noul său roman, „este dorința de‑o clipă, dar profundă, de a fi în locul altuia, de a dormi în așternuturile lui – dacă se poate, cu soția lui“.
N‑aș vrea să mă culc cu Vandoros. Dar m‑aș simți ușurată să știe ce îmi trece prin minte și să spună „înțeleg, este ceva uman, așa gândeam și eu pe vremuri“. Aș vrea să ieșim cu toții împreună după conferință, să discutăm subiecte precum acesta și, la final, să ne invite la ei acasă, în New York. Doamna Saunders ar ține în brațe cearșafurile pe care urmează să le întindem pe patul din camera de oaspeți și ar întârzia atât de mult până să ne ureze noapte bună, încât, la sfârșit, i‑aș lua cearșafurile din brațe și i‑aș spune: „Hai, Pia, mai e și mâine o zi“.
– La ce te gândești?
– La nimic.
Adevărul e că astea nu sunt gânduri. Sunt exclamații care nu ies în afară, țipete răzlețe care formează o aureolă împrejurul capului meu și se pregătesc să împodobească un sens dramatic de totală înfrângere.
Din păcate. Măcar. Fiindcă.
Imposibil.
Aș vrea.
Vandoros urcă la tribună cu spinarea încovoiată. Nu trebuie să dovedească nimic, nici să se prefacă.
– Tu la ce te gândești?
– La fel, la nimic.
Îl cunosc. Gândește la fel ca mine, dar într‑un fel mai bărbătesc – fără cuvinte. Ar vrea să se topească în scaunul său, în timp ce Vandoros își drege vocea și spune într‑o greacă poticnită: „Mulțumesc că ați venit. Bună seara!“.
Cartea Aș vrea poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,6 rating based on 156 ratings (all editions)
ISBN-10:
ISBN-13: 9789732110683
Goodreads: 50158034
Author(s):Publisher: Minerva
Published: 11//2019
Daca ar fi un produs comercial oarecare, cartea Amandei Michalopoulou ar purta fara indoiala eticheta "all in 1", reusind sa fie concomitent un roman, un volum de povestiri "interconectate", un jurnal de amintiri optative sau un album cu fotografii in miscare, un film viu al memoriei. Admirabilul polimorfism al acestei carti o face potrivita unei largi palete de gusturi. Regasim aici dragostea si tradarea, bucuria si melancolia, nevoia de a fi asa si tentatia de a fi altfel, cautarile varstelor si dorinta gasirii propriului loc, totul brodat cu un fir de umor si ironie.
Parcurgand paginile acestei carti, cititorul nu se va putea opune ispitei de a trasa o linie a comparatiei in memorie, cautandu-si in taramul propriilor experiente deosebiri si asemanari intre ESTE si AS VREA.
Fragmentul zilei – 23 februarie 2020: Aș vrea – Amanda Michalopoulou