E un lift nou, proaspăt pus pe șine, și n‐a fost proiectat să cadă atât de repede.
Nu știe spre ce să‐și îndrepte privirea. Ușa de la intrarea în bloc e prea brăzdată de cicatrici și prea ciobită ca să se uite la ea, iar strada din spatele ei e, în mod neașteptat, goală, ca și cum orașul ar fi fost evacuat, iar ea ar fi singura care n‐a aflat. În asemenea momente există oricând jocul care să‐i distragă atenția. Deschide mapa de teren, din piele, și și‐o sprijină de piept. Jocul devine tot mai dificil cu cât merge mai în urmă. Majoritatea inspectorilor din ultimul deceniu, cu aproximație, sunt încă membri ai asociației și pot fi ușor identificați: LMT, MG, BP, JW. Deocamdată nu‐i plac în mod deosebit cei care au fost înaintea ei în Walker 125. Mar tin Gruber mestecă mereu cu gura deschisă și‐i place să jongleze cu ochiul lui de sticlă. Marele Billy Porter face parte din vechea gardă și se mândrește cu asta. De multe ori, în torcându‐se în Groapă după vreo misiune scurtă, Lila Mae l‐a auzit desfătându‐i pe băieți cu povești despre vremurile de aur ale asociației. Deși nu face niciodată comentarii concrete, toată lumea înțelege limpede la ce și la cine se referă Marele Billy Porter cu croncănitul lui răgușit. Rebel față de ordinea birocratică din Groapă, biroul din lemn de stejar al Marelui Billy iese din șir pe interval, pentru ca el să‐și poată așeza făptura mătăhăloasă direct sub unul dintre ventilatoarele din tavan. Zice că se încinge foarte ușor, și, în zilele caniculare ale verii, părul care i‐a mai rămas îi alunecă din pieptănătură și șuvițele umede i se relaxează în spirale ca de cochilie. E un proces lent; dacă‐l urmărești, e ca și cum ai aștepta acele ceasului să ajungă la fix. Dar până la urmă se întâmplă.
Toți inspectorii care au fost până acum în Walker 125 erau empiriști. Din câte‐și dă ea seama. Când ajunge cu cincisprezece ani în urmă, inițialele din registru nu‐i mai trezesc în minte amintirea nici unui chip. Le recunoaște din registrele de verificări tehnice ale altor lifturi din alte clădiri, dar nu i‐a întâlnit niciodată pe cei care le poartă. JM, de pildă, apare și în registrul liftului de la care Lila Mae tocmai a plecat acum jumătate de oră, iar EH, a descoperit ea în timp, are o predilecție pentru saboții uzați, la care nu se uită nimeni în afară de adevărații cârcotași. Să verifici saboții e pierdere de vreme. O parte dintre inspectorii de la începuturi apar probabil în tablourile de pe pereții din Groapă. Figurile din aceste tablouri au freza cu cărare într‐o parte pe care asociația o cerea pe atunci, pieptănătura respectabilă a bărbaților dotați cu simțul datoriei și al responsabilității. Frizurile sunt accidente utilitare care sugerează onoare, fidelitate și frăție până la moarte. Frizerul aflat la două nu mere mai încolo de sediul asociației, cel de la care răsuna întotdeauna muzică de fanfară, se specializase. Cel puțin așa se spune. Câțiva dintre inspectorii mai tineri au început să poarte din nou tunsoarea aceasta, numită „Safety“. Lila Mae are cărare pe mijloc, și părul îi cuprinde fața rotundă cu mii de degete flămânde.
La ora aceasta, pe strada aceasta, lumina împrumută cenușiul spălăcit al asfințitului de ghetou, o nuanță stinsă de mercur. Lila Mae apasă din nou soneria administratorului și aude un behăit strident, metalic. Dând paginile registrului cu douăzeci de ani în urmă, găsește una dintre comorile care transformă jocul în realitate: James Fulton și Frank Chancre au inspectat Walker 125 la șase luni distanță unul de altul. Din punctul de vedere al Lilei Mae, e ușor să vezi în această coincidență predarea ștafetei. Nu‐i e clar totuși de ce Fulton și‐a părăsit biroul ca să iasă din nou pe teren; acum douăzeci de ani era probabil decan al institutului, lăsase de mult în urmă turele de inspecție a clădirilor, soneriile administratorilor, așteptarea pe treptele uzate și urâte de la intrare. Apoi își amintește că lui Fulton îi plăcea să meargă pe teren din când în când ca să nu uite cum e. Fulton cu bastonul lui de mahon, bătând nerăbdător într‐unul din cele trei ochiuri de geam ale ușii de la intrarea în Walker 125. Poate pe‐atunci nu erau crăpate. Poate el le‐a crăpat. În dreptul inițialelor lui, registrul de evidență a ascensoarelor notează 387, o problemă cu limitatorul de sfârșit de cursă. Ea recunoaște scrisul din biroul lui Fulton de la institut, din vitrinele înalte de lemn unde hârtiile lui cele mai faimoase sunt ținute sub sticlă, în atmosferă controlată.
Cât despre Chancre, la vremea aceea trebuie să fi fost un tânăr inspector în afirmare. Ceva mai slab, cu mai puține capilare sparte pe nas. Din salariul de novice n‐ar fi avut cum să‐și permită costumele bleumarin la două rânduri, dar de atunci statutul lui s‐a schimbat. Lila Mae îl vede înghițind mâinile administratorului în mâinile lui masive, într‐un gest de camaraderie căznită. Durează să devii politician, dar el s‐a născut cu zâmbetul potrivit; un asemenea zâmbet nu se poate simula. „Frumoasă clădire ai, amice! E plăcut să vezi un om mândru de meseria lui. Uneori intri pe casa scării și nu știi niciodată ce ți‐e dat să vezi, pe cuvântul meu. Îți vine să zici: «Cum pot unii oameni să trăiască așa?» Dar, la urma urmei, fiecare cu soarta lui. și trebuie să te descurci cu ce ai. În familia mea…“ La Walker 125 n‐a făcut nici o observație. Avea o mulțime de lucruri în cap, o mulțime.
Vântul e prizonier într‐unul din ungherele secrete ale străzii, se strecoară prin crăpături și șuieră. Liftul e un Smooth-Glide de la Arbo, ales adesea de constructorii de clădiri rezidențiale, pe vremea când a fost ridicat numărul 125. Lila Mae își amintește dintr‐un curs de la institut, despre marketingul ascensoarelor, că cei de la Arbo au cheltuit milioane făcându‐i reclamă lui Smooth‐Glide printre meseriașii din breaslă și la diferite întruniri. Ei au fost primii care au înțeles puterea întunecată a unei perechi de bikini. Pe o platformă rotitoare, împodobită cu serpentine roșii, albe și albastre, degete suple prefiră aerul, chemând instalatorii mai aproape. Manechinele au pântece americane perfecte, și aerul e viciat în vechea sală de conferințe. O pancartă neluată în seamă de amatorii de distracții virile detaliază cu litere argintii Sistemul QuarterPoint de contragreutăți patentat de Arbo. „Vi s‐a întâmplat vreodată? Tocmai ați terminat de pus la punct cea mai recentă ofertă și abia așteptați să vă înfoiați ca un păun în fața clientului. În timp ce urcați la ultimul etaj, ascensorul de marcă X se oprește și refuză să se mai urnească. N‐o să mai lucrați cu firma aia niciodată! Spuneți adio contragreutăților recalcitrante cu noul ascensor rezidențial Smooth‐Glide de la Arbo! În lume sunt folosite în momentul de față peste două milioane de ascensoare Arbo. Deci, urcați?“
La geamul ușii apare un cap chel, încadrat de bucle ample de păr roșcat. Bărbatul mijește ochii la Lila Mae și deschide ușa, ascunzându‐și corpul în spatele suprafeței de metal cenușiu. O lasă pe ea să vorbească.
Cartea Intuiționista poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,6 rating based on 15.381 ratings (all editions)
ISBN-10: 6067794985
ISBN-13: 9786067794984
Goodreads: 48659714
Author(s):Publisher: Humanitas Fiction
Published: 11//2019
Colson Whitehead, al cărui roman Ruta subterană, încununat cu Pulitzer Prize, e tradus în peste 40 de țări, a avut un debut fulminant, ingenios și de o originalitate izbitoare. Romanul Intuiționista a apărut în 1999 și a fost comparat cu Catch-22 de Joseph Heller, V de Thomas Pynchon și Ochiul cel mai albastru de Toni Morrison. A primit Quality Paperback Book Club New Voices Award și a fost finalist la PEN/Hemingway Award.
Provocator, de un umor subversiv livrat cu maximă gravitate, Intuiționista îi are ca protagoniști pe inspectorii de ascensoare dintr-un oraș american semănând cu New Yorkul, într-o perioadă nedefinită. Alegorie a rasei, a societății moderne, sau pur și simplu a naturii umane, cartea jonglează cu procedee stilistice și structurale ale romanului noir, ale genului detectivistic, ale criticii sociale naturaliste, chiar ale distopiei. Whitehead creează o lume perfect credibilă pornind de la elemente aparent neverosimile, un fel de labirint borgesian în care strălucește Lila Mae Watson, una dintre cele mai fascinante eroine din ficțiunea contemporană.
Fragmentul zilei – 23 ianuarie 2020: Intuiționista – Colson Whitehead