Asemenea gânduri bombastice meritau încă un pahar, mai plin, și mi l‑am turnat. Cu capul sprijinit în palma dreaptă, mă apropiam de zona aceea slab luminată unde autocompătimirea devine ușor plăcută. Eu eram un caz special al acelui exil general, deși nu la Adam mă gândeam. Nu era mai inteligent decât mine. Nu încă. Nu, exilul meu era doar pentru o noapte și conferea o notă de suferință dulce și suportabilă unei iubiri lipsite de speranță. Cu cămașa deschisă până la brâu, cu toate ferestrele larg deschise, povestea de dragoste urbană de a te îmbăta meditând în arșița și praful și vacarmul estompat din nordul Clapham‑ului, într‑o metropolă a lumii. Dezechilibrul relației noastre amoroase era gigantic. Mi‑am închipuit privirea aprobatoare a unui spectator așezat într‑un colț al încăperii. Individul acela bine făcut, prăvălit pe scaunul lui uzat. Mai degrabă mă iubeam pe mine însumi. Cineva trebuia s‑o facă. M‑am răsplătit gândindu‑mă la ea, la jumătatea extazului, și am cântărit caracterul impersonal al plăcerilor ei. Nu eram decât destul de bun pentru ea, la fel cum ar fi putut să fie mulți bărbați. Am refuzat evidența, că răceala ei era biciul care‑mi îndemna dorința. Dar era ceva ciudat aici. Cu trei zile în urmă, îmi pusese o întrebare stranie. Tocmai făceam dragoste, în poziția clasică. Mi‑a tras chipul către ea. Avea o privire gravă.
– Spune‑mi, te rog, a șoptit ea. Ești adevărat?
N‑am răspuns.
Și‑a întors capul, așa că acum o vedeam în profil, pe când ochii i se închideau și ea se pierdea încă o dată într‑un labirint de plăceri intime.
În noaptea aia, mai târziu, am întrebat‑o ce vrusese să spună. „Nimic“, a fost tot ce mi‑a răspuns, după care a schimbat subiectul. Eram adevărat? Adică dacă o iubeam cu adevărat, sau dacă eram sincer, sau dacă îi satisfăcusem nevoile atât de bine, încât i se păruse că visează?
Am traversat bucătăria ca să‑mi torn restul de vin. Mânerul stricat al frigiderului trebuia smucit puternic într‑o parte ca încuietoarea să se deschidă. Când mâna mi s‑a strâns în jurul gâtului rece al sticlei, am auzit un sunet, un scârțâit deasupra capului. Locuisem îndeajuns de multă vreme sub apartamentul Mirandei ca să‑mi dau seama exact în ce direcție se îndreptau pașii ei. Străbătuse dormitorul și acum șovăia în pragul bucătăriei. I‑am auzit murmurul vocii. Nici un răspuns. A mai făcut doi pași în încăpere. Următorul avea s‑o aducă pe o scândură din dușumea care când călcai pe ea scotea un măcăit retezat. În timp ce ciulisem urechile să‑l aud, Adam a spus ceva. Și‑a tras scaunul înapoi și s‑a ridicat. Ca să mai facă un pas, ar fi trebuit să se deconecteze. Ceea ce trebuie să fi făcut, de vreme ce pasul său a fost cel care a aterizat pe scândura care făcea zgomot. Asta însemna că stăteau la mai puțin de un metru unul de celălalt, dar s‑a scurs un minut până să se audă alt sunet, și atunci au răsunat pași, două rânduri de pași, luând‑o înapoi spre dormitor.
Am lăsat ușa frigiderului deschisă pentru că zgomotul pe care‑l scoate când se închide m‑ar fi trădat. N‑aveam de ales decât să‑i spionez din dormitor. Așa că m‑am dus acolo și am rămas lângă birou, trăgând cu urechea. Am estimat că mă aflam chiar sub patul ei când i‑am auzit murmurul vocii, un ordin. Probabil că voia niște aer proaspăt în cameră, pentru că pașii lui Adam s‑au îndreptat spre bovindoul victorian. Doar una dintre cele trei ferestre ale acestuia se deschidea. Și chiar și aia era greu de tras dacă afară era cald sau ploua. Lemnăria veche se contracta sau se dilata și se stricase ceva la contragreutate și la coarda care se întărise cu vremea. Epoca noastră putea inventa o replică acceptabilă a minții umane, dar nu exista nimeni în cartier care să repare o fereastră glisantă, deși câțiva încercaseră.
Dar mintea mea în ce stare era în timp ce stăteam fix dedesubt, într‑un bovindou identic, reprodus de mii de ori la nivelul clădirilor construite la scară industrială la sfârșitul epocii victoriene? Se extinseseră pe cele cinci pogoane de garduri vii și stejari de hotar care înfrumusețau zonele limitrofe din sudul Londrei. Nu era bine – mintea mea, adică. Iar materializarea ei spunea totul. Tremuram, transpiram, mai ales pe palme, pulsul mi se accelerase, eram într‑o stare de așteptare surescitată. Frică, nesiguranță, furie. În bovindoul meu, o mochetă pătată și roasă, pusă prin anii ’50, se întinde pe toată suprafața până la plintă. În cel al Mirandei, mocheta lăsa descoperită dușumeaua care, înainte de cele două războaie, fusese dată cu lac maro. Vreo biată fată cu șorț alb și bonetă, stând în patru labe, cu cârpa plin de ceară de dușumele în mână, nici în vis n‑ar fi visat la ființa care într‑o zi va sta în locul unde se lăsase ea pe brânci. L‑am auzit cum își pune piciorul pe lemnul vechi, mi‑am imaginat cum se apleacă să apuce fereastra de mânerele de metal de pe rama de jos și cum trage în sus cu puterea a patru bărbați tineri. A urmat o clipă de tăcere în care fereastra a opus rezistență, apoi a țâșnit în sus, izbindu‑se de rama de sus cu un trosnet ca de pușcă și cu zgomot de sticlă spartă. Am scos un fornăit de încântare care ar fi putut să mă dea de gol.
Cartea Mașinării ca mine poate fi achiziționată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.