Fetița a fost prima care a auzit bătăile puternice în ușă. Camera ei se afla cel mai aproape de intrarea în apartament. La început, amețită de somn, a crezut că e tatăl ei, care urcase din ascunzătoarea din pivniță. Își uitase probabil cheile și își pierduse răbdarea din cauză că nimeni nu auzise prima lui ciocănitură timidă. Dar apoi se auziră vocile, puternice și brutale în tăcerea nopții. Nici vorbă să fie tatăl ei.
– Poliția! Deschideți! Acum!
Și bătăile răsunară din nou, mai puternice. Fratele ei mai mic, care dormea în patul de alături, tresări. Cât să fi fost ceasul? Aruncă o privire printre draperii. Afară era încă întuneric.
Îi era teamă. Își aminti de ultimele conversații, șoptite, pe care le surprinsese, târziu în noapte, când părinții ei o credeau adormită. Se strecurase până la ușa sufrageriei și ascultase, privind printr-o crăpătură mică în lemn. Glasul neliniștit al tatălui ei. Chipul îngrijorat al mamei. Vorbeau în limba maternă, pe care fetița o înțelegea. deși nu o vorbea la fel de fluent ca ei. Tatăl ei șoptise că îi așteptau vremuri grele. Că va trebui să fie curajoși și foarte atenți. Rostise cuvinte ciudate, necunoscute: lagăr, razie, o mare razie, arestări în zorii zilei, și fetița se întrebase ce însemnau toate acestea. Tatăl ei murmurase că numai bărbații erau în pericol, nu și femeile și copiii, și că el se va ascunde în beci în fiecare noapte.
Dimineața, îi explicase feiței că pentru el era mai sigur să doarmă jos o vreme. Până când „lucrurile devin sigure”. Ce „lucruri”, mai precis? Și ce însemna „sigur”? Când o să fie lucrurile „sigure” din nou? Voia să afle la ce se referise cu „lagăr” și „razie”, dar se temea să spună că trăsese de câteva ori cu urechea la discuțiile dintre părinții ei. Așa că nu îndrăznise să-l întrebe.
– Deschideți! Poliția!
Oare poliția îl descoperise pe papa în beci, se întrebase, de aceea se aflau aici, poliția venise să-l ducă pe papa în locurile pomenite de el îon timpul acelor conversații șoptite, din miez de noapte: în „lagărele” de departe, după ieșirea din oraș?
Fetița se duse grăbită în camera mamei ei, aflată mai departe pe hol. Fetiței i se păru că arată obosită, îmbătrânită, mult mai bătrână decât cei treizeci de ani ai ei.
– Au venit să-l ia pe papa? se tângui fetița, agățându-se cu mâinile de brațele mamei. Au venit după el?
Mama nu răspunse. Din nou răsunară voci puternice pe coridor. Mama își puse repede un halat peste cămașa de noapte, apoi o luă pe fetiță de mână și se duse la ușă. Avea palma fierbinte și lipicioasă, ca a unui copil, se gândi fetița.
– Da? rosti mama, cu glas pierdut, fără să descuie zăvorul.
O voce de bărbat îi strigă numele.
– Da, Monsieur, eu sunt, răspunse ea, iar accentul se simți puternic, aproape aspru.
– Deschideți imediat! Poliția.
Mama își duse o mână la gât, iar fetița observă cât de palidă era. Părea stoarsă de puteri, înghețată, de parcă nu mai putea să facă nici o mișcare. Fetița n-o mai văzuse niciodată pe mama ei atât de înspăimântată și își simți fura uscată din pricina îngrijorării.
Bărbații bătură din nou în ușă. Mama o deschise, cu degete neîndemânatice, tremurătoare. Fetița se dădu înapoi, așteptându-se să vadă costumele verzi-cenușii.
Erau doi bărbați. Unul era polițist, îmbrăcat cu tunica albastră, lungă până la genunchi, și purtând pe cap cascheta rotundă și înaltă. Celălalt purta un balonzaid bej și avea o listă în mână. Rosti încă o dată numele mamei. Apoi, pe cel al tatălui. Vorbea o franceză impecabilă. Înseamnă că suntem în siguranță, se gândise copila. Dacă sunt francezi, nu nemți, nu suntem în pericol. Dacă sunt francezi, n-o să ne facă rău.
Femeia o trase pe fetiță mai aproape de ea. Fetița îi simțea inima bătând prin halat. Voia să o împingă la o parte pe mama ei, voia ca aceasta să stea dreaptă și să-i privească pe bărbați plină de curaj, să nu mai tremure de frică, să-și împiedica inima să bată în felul acela, ca a unui animal înspăimântat. Voia ca mama ei să fie curajoasă.
– Soțul meu… nu este aici, se bâlbâi mama. Nu știu unde este. Nu știu.
Bărbatul cu balonzaid bej o împinse ca să intre în apartament.
– Grăbiți-vă, Madame. Aveți zece minute. Împachetați niște haine, cât să vă ajungă pentru vreo două zile.
Mama nu se mișca din loc. Îl privea țintă pe polițist. Acesta rămăsese pe palier, cu spatele la ușă. Părea indiferent. plictisit. Ea îi puse o mână pe mânecă.
– Monsieur, vă rog… începu ea.
Polițistul se întoarse, dându-i mâna la o parte. Avea în ochi o privire dură, goală.
– M-ați auzit. Veniți cu noi. Și fiica dumneavoastră. Faceți cum vi se spune.
Cartea Se numea Sarah poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,2 rating based on 482.915 ratings (all editions)
ISBN-10: 6063307737
ISBN-13: 9786063307737
Goodreads: 36216091
Author(s):Publisher: Litera
Published: //2016
Paris, iulie 1942: Sarah, o fetiță evreică în vârstă de zece ani, este arestată în toiul nopții, împreună cu părintii ei, de poliția franceză, dar nu înainte de a-şi încuia fratele în ascunzătoarea lor secretă, convinsă fiind că se va întoarce după numai câteva ore pentru a-l elibera.
Paris, mai 2002: Julia, o jurnalistă americană, stabilită de mulți ani la Paris şi măritată cu un francez, trebuie să scrie un articol despre razia de la Vel’ d’Hiv, cu ocazia comemorării a şaizeci de ani de la acest eveniment de tristă amintire în istoria Franței. În timpul investigației sale, Julia descoperă întâmplător o serie de secrete de familie adânc îngropate, care o leagă de Sarah, şi simte nevoia de a reconstitui destinul tragic al fetei. Pe măsură ce se adânceşte în trecutul ei, lucrurile pe care le află o tulbură şi o fac să-şi pună întrebări cu privire la propria existență.
Se numea Sarah este povestea înduioşătoare a două familii unite de un secret teribil, dar şi o tulburătoare pagină de istorie: Tatiana de Rosnay descrie o întâmplare reală din Franța aflată sub ocupație şi rupe tăcerea care înconjoară un subiect dureros, uneori chiar tabu, din istoria francezilor.
„O lectură tulburătoare... O carte care-ți merge la suflet încă de la primul capitol, iar scenele și personajele descrise îți rămân în minte mult timp după ce ai terminat de citit.“ - Publishers Weekly
Carte publicată în 40 de țări
Fragmentul zilei – 23 martie 2020: Se numea Sarah – Tatiana de Rosnay