Soldățelul făcea parte din Contingentul Biberonului, adică băiețandrii recrutați când nu mai rămăseseră bărbați – nici tineri, nici bătrâni – pentru război. Victor Dalmau l-a primit împreună cu alți răniți scoși din vagonul de marfă de-a valma, că era grabă mare, așezat precum lemnele pe niște rogojini pe cimentul Gării de Nord, de unde alte vehicule urmau să-i transporte la spitalele Armatei de Răsărit. Zăcea nemișcat, cu expresia calmă a cuiva care a văzut îngerii și nu se mai teme de nimic. Cine știe de câte zile era mutat de pe o targă pe alta, de la o tabără de campanie la alta, dintr-o ambulanță într-alta până ajunsese cu trenul în Catalonia. În gară, o mână de medici, sanitari si infirmiere primeau soldații, pe cei mai grav răniți îi trimiteau imediat la spital, iar pe ceilalți îi clasificau după locul rănii – A, brațe, B, picioare, C cap și tot așa în ordine alfabetică – și îi îndreptau unde trebuia cu un carton de gât. Răniții soseau cu sutele, și petnru diagnostic și decizie nu avea nimeni mai mult de câteva minute, totuși zăpăceala și confuzia erau doar aparente. Nici unul nu era trecut cu vederea, nici unul nu rămnea necercetat. Cei care trebuiau operați ajungeau la vechiul spital Sant Andreu din Manresa, cei care aveau nevoie de tratament erau tirmiși la alte centre, pe alții nu aveai decât să-i lași pe loc, căci nu mai puteau fi salvați. Voluntarele le umezeau buzele, le vorbeau blând și îi legănau ca pe copiii lor, știind că undeva, departe, altă femeie făcea același lucru pentru alt fiu sau frate. Mai târziu, brancardierii aveau să-i ducă la morgă. Soldățelul avea o gaură în piept și medicul, după ce l-a examinat sumar și nu i-a găsit pulsul, a decis că nu mai putea fi ajutat, nu avea nevoie nici de morfină, nici de mângâiere sufletească. Pe front rana îi fusese acoperită cu o cârpă și protejată cu o farfurie de tablă așezată cu fundul în sus, torsul îi fusese bandajat, dar de-atunci trecuseră ore sau zile sau trenuri, cine știe.
Dalmau se afla acolo pentru a-i ajuta pe medici; ordinul era să lase băiatul și să se ocupe de următorul, dar și-a zis că, dacă acest copil supraviețuise rănii și hemoragiei fiind dus de colo-colo și ajunsese pe acest peron de gară, trebuie că avea în el multă sete de viață și era mare păcat să se predea astfel în ultima clipă. A desfăcut atent cârpele și a constatat cu uimire că rana era deschisă și atât de curată, ca și cum i-ar fi fost pictată pe piept. Nu și-a explicat cum de în urma impactului coastele și sternul fuseseră pulverizate, dar inima scăpase. În cei trei ani de practică în timpul Războiului Civil, mai întâi pe fronturile din Madrid și Teruel, apoi la spitalul de evacuare de la Manresa, credea că le văzuse pe toate și ajunsese imun la orice suferință omenească, însă niciodată nu văzuse o inimă vie. Fascinat, a privit ultimile bătăi, tot mai lente și neregulate, până au încetat de tot și soldățelul a încremenit fără să scoată un suspin. Preț de o clipă, Dalmau s-a uitat la gaura roșie în care nu mai bătea nimic. Dintre toate amintirile de război, aceasta avea să fie cea mai tenace și insistentă – copilul de cincisprezece sau șaisprezece ani, încă imberb, murdar de luptă și de sânge uscat, întins pe jos cu inima la vedere. Nu și-a explicat nicicând de ce a introdus trei degete de la mâna dreaptă în rană, a prins inima și a început să apese ritmic, calm și firesc, un timp imposibil de determinat, poate treizeci de secunde, poate o eternitate. A simțit că inima prindea viață, mai întâi cu un tremur imperceptibil, apoi cu bătăi viguroase și regulate.
– Tinere, dacă n-aș fi văzut cu ochii mei n-aș fi crezut nici în ruptul capului! a zis pe un ton solemn un doctor care se apropiase fără ca Dalmau să prindă de veste.
A strigat imediat după brancardieri și le-a spus să transporte urgent rănitul, era un caz special.
– Unde ai învățat asta? l-a întrebat după ce-a fost luat soldățelul, tot cenușiu la față, dar cu puls.
Victor Dalmau, care era zgârcit la vorbă, i-a spus în două vorbea că apucase să facă trei ani de medicină la Barcelona înainte de a pleca pe front ca sanitar.
– Unde ai învățat asta? a repetat medicul.
– Nicăieri, dar mi-am zis că n-are ce să strice…
– Văd că șchiopătezi.
– Femurul stâng. La Teruel. Se vindecă.
– Bun. De-acum lucrezi cu mine, aici îți pierzi vremea. Cum te cheamă?
– Victor Dalmau, tovarășe.
– Pe mine nu mă iei cu tovarășe! Îmi spui „domnule doctor” și să nu-ți treacă prin cap să mă tutuiești. Ne-am înțeles?
– Ne-am înțeles. Și să fie reciproc. Mie puteți să-mi spuneți „domnule Dalmau”, deși cred că n-o să le placă tovarășilor.
Medicul a zâmbit mânzește. În ziua următoare Dalmau a început să se pregătească pentru meseria care avea să-i hotărască destinul.
Cartea O lungă petală de mare poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,1 rating based on 104.034 ratings (all editions)
ISBN-10: 6067796287
ISBN-13: 9786067796285
Goodreads: 50524121
Author(s):Publisher: Humanitas Fiction
Published: 1//2020
În august 1939 poetul Pablo Neruda organizează plecarea din portul Bordeaux a legendarei nave Winnipeg care va duce la Valparaiso peste 2 000 de refugiați spanioli. Pornind de la acest fapt istoric, dar și din propria experiență a exilului, Isabel Allende construiește povestea medicului Víctor Dalmau și a pianistei Roser Bruguera, nevoiți să fugă din calea trupelor franchiste. Primiți cu multă căldură în Chile, acea „lungă petală de mare, de vin și de zăpadă“, după cum a evocat-o Neruda, atât Victor, cât și Roser reușesc să se integreze, dar lovitura de stat încheiată cu moartea președintelui Salvador Allende îi va forța să părăsească și această țară. Puterea de a spera și de a rezista pe care au dobândit-o în Spania tinereții lor îi va salva încă o dată. O pledoarie impresionantă pentru solidaritate, toleranță și dragoste.
Fragmentul zilei – 24 mai 2020: O lungă petală de mare – Isabel Allende