Viața omului este atât de strâns înfășurată în povești, încât ne-am desensibilizat complet față de strania lor putere vrăjitorească. Așadar, ca să începem această călătorie, trebuie să smulgem lustrul de familiaritate care ne împiedică să remarcăm ciudățenia unei povești. Nu trebuie decât să deschidem o carte de povești, aproape orice carte de povești, și să fim atenți la efectul pe care-l are asupra noastră. Uite cartea lui Nathaniel Philbrick, In the Heart of the Sea („În inima mării”). Nu-i o operă de ficțiune, dar e tot o carte de povești, și încă una minunată. Philbrick făurește o poveste captivantă despre catastrofa reală care l-a inspirat pe Melville să scrie Mobby Dick: scufundarea balenierei Essex în urma atacului furios al unui cașalot enorm.
Înainte să vă ofer o frântură din In the Heart of the Sea, ca să vă faceți o idee, aș vrea să vă pregătiți sufletește, oțelindu-vă nervii. Philbrick e un bătrân vrăjitor meseriaș; mânuiește stiloul ca pe o baghetă. Efectul e acela de a le smulge cititorilor mintea afară din cap, prin ochi, teleportându-i prin timp și peste jumătate din întinsul lumii. Ca să reziști acestei vrăjitorii trebuie să te concentrezi. Nu-ți pierde conștientizarea scaunului pe care stai, a zumzetului de fundal pe care mașinile îl fac în stradă sau a senzației de obiect solid pe care ți-o dă cartea aceasta când o ții în mână.
Pagina întâi. Suntem în anul 1821. Baleniera Dolphin cutreieră oceanul în largul coastei Americii de Sud. Vânătorii de balene din Nantucket își mijesc ochii în zare, căutând trâmbele de apă înspumată care anunță prezența prăzii căutate. Căpitanul vasului, Zimri Coffin, zărește o bărcuță care saltă pe valuri la orizont. Zbiară la cârmaci să se apropie cu partea adăpostită de vânt. Philbrick scrie:
Sub privirea de vultur a căpitanului, cârmaciul aduse corabia cât putu mai aproape de barca în derivă. Deși impulsul îi împinse cu repeziciune pe alături, puținele clipe în care corabia alunecă majestuoasă prin apropierea epavei nepuntate le aduseră oamenilor din echipaj în fața ochilor o imagine care n-avea să-i mai părăsească până la moarte.
Mai întâi văzură oasele – oase omenești – împrăștiate peste bancurile longitudinale și scândurile de pe fundul bărcii, de ca și cum ambarcațiunea de vânat balene ar fi fost bârlogul maritim al vreunei fiare feroce, mâncătoare de oameni. Apoi îi văzură pe cei doi bărbați. Ghemuiți, fiecare în capătul opus al bărcii, cu pielea plină de răni, cu ochii bulbucați în orbitele adânci ale craniului și bărbile încâlcite de sare și sânge. Sugeau măduva din oasele tovarășilor morți.
Repede, unde erai? Erai mai departe în scaunul tău, remarcând junghiul din spate și zumzetul traficului de afară, cerneala literelor de pe această pagină? Vederea ta periferică observa degetele mari apăsând pe marginea paginii sau modelul de pe covorul din sufragerie? Ori Philbrick te-a vrăjit și pe tine? Bărbile acelea pline de sare? Spuma pătată de sânge șiroind pe fundul bărcii?
Cinstit vorbind, te-am supus unui test pe care n-aveai cum să-l treci. Mintea umană cedează neajutorată în fața forței de aspirație a poveștii. Oricât de intens ne-am concentra, oricât ne-am încăpățâna să nu cedăm, pur și simplu nu putem rezista gravitației lumilor alternative.
Samuel Taylor Coleridge spunea odată că o poveste – orice poveste – nu poate fi receptată decât dacă există din partea cititorului „renunțarea pe moment, de bunăvoie, la neîncredere”. După părerea lui Coleridge, un cititor raționează în felul următor: „Da, știu că-s numai brașoave în poezia lui Coleridge despre Bătrânul Lup de Mare. Dar, ca să-mi fac plăcerea, trebuie să-l reduc la tăcere pe scepticul meu interior și să cred că Bătrânul Lup de Mare chiar există. Bine, fie! S-a făcut!”
Dar, așa cum ilustrează fragmentul din cartea lui Philbrick, voința are prea puțină legătură. Intrăm în contact cu un povestitor care enunță o incantație magică (de pildă „a fost odată”) și ne captează atenția. Dacă povestitorul e dibaci, pur și simplu ne cotropește și preia controlul. Nu prea putem face mare lucru, în afară de a închide brusc cartea. Dar, chiar și atunci, imaginea unui om mort de foame, căznindu-se să smulgă fărâme de viață din oasele unui camarad, va dăinui ceva timp în imaginația noastră.
„Spuma pătată de sânge șiroind pe fundul bărcii”? Da, m-ai prins cu minciuna. Am inventat eu acest detaliu, ca să fac scena descrisă de Philbrick și mai vie și viscerală. Dar nu sunt singurul care procedează așa. În timp ce tu citeai din In the Heart of the Sea, mintea ta spunea și ea un număr extraordinar de mare de minciuni. Doar că ai avut mai multă grijă să nu le consemnezi în scris.
Când ai citit scena descrisă de Philbrick, a prins viață în mintea ta. Dă-mi voie să te întreb: cum arăta căpitanul Coffin? Era tânăr sau bătrân? Purta o pălărie în trei colțuri, un tricorn, sau o pălărie cu borul mare? Ce culoare avea haina lui? Dar barba ce culoare avea? Câți marinari se înghesuiau pe puntea balenierei Dauphin? Câte vele avea corabia? Cum arăta cerul în ziua aceea, era albastru sau cenușiu? Tangajul o făcea să se legene ușor sau tare? Ce fel de zdrențe aveau pe ei, dacă aveau, cei doi canibali de pe barca lor în derivă?
La fel ca Tom Sawyer când văruiește gardul mătușii, autorii îi păcălesc pe cititori să facă singuri cea mai mare parte a muncii imaginative. Cititul este adeseori văzut ca un act pasiv: ne așezăm comod și îi lăsăm pe scriitori să picure desfătare în creierul nostru. Dar nu-i așa deloc. Atunci când interacționăm cu o poveste, mintea noastră se pune rapid în mișcare și trudește din greu.
Cartea Animalul povestitor poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,7 rating based on 6.738 ratings (all editions)
ISBN-10: 6069800281
ISBN-13: 9786069800287
Goodreads: 45165829
Author(s):Publisher: Vellant
Published: 3//2019
Una dintre enigmele pe care cauta sa le dezlege aceasta carte este nu doar existenta povestii - ciudata destul si ea -, ci caracterul ei absolut esential. Rolul povestii in viata omului depaseste cu mult teritoriul conventional al cartilor si filmelor. Povestea, alaturi de o intreaga varietate de activitati narative, domina existenta umana.
"Cartea aceasta este despre primata Homo fictus (omul care nascoceste)*, antropoidul mare cu minte povestitoare. Poate ca nu ti dai seama de asta, dar esti o creatura a unei lumi imaginare care se cheama Tara de Nicaieri. Tara de Nicaieri este casa ta si pana sa mori vei petrece zeci de ani acolo. Daca n ai observat inca lucrul acesta, nu dispera: povestea este pentru fiinta umana la fel ca apa pentru un peste - atotcuprinzatoare si imposibil de pipait. Desi corpul iti sta intotdeauna intr un anumit loc, intr un anumit moment din timp, mintea ti e intotdeauna libera sa hoinareasca pe meleagurile inchipuirii. Ceea ce si face."
- Johnathan Gottschall
"Animalul povestitor este o carte fermecatoare. Incanta cititorul cu povesti si cu povesti despre ce inseamna a spune povesti si mai apoi ne explica de ce spusul povestilor este un instinct uman fundamental."
- Edward O. Wilson
"Vorbim in ultima vreme despre spusul de povesti ca despre unealta miracol, recent descoperita, care ar putea salva nu doar scriitorii, jurnalistii si comunicatorii, ci si antreprenorii, oamenii de stiinta sau guvernantii. Ajunge sa piperam niste 'story' in tot ce facem. Si asa e, doar ca intelegerea noastra e superficiala. Povestea nu e nici unealta noua, nici condiment minune, ci esenta experientei umane: cum invatam, cum ne intelegem, cum ne raportam la lume. Pe cat o folosim, pe atat ne adancim dependenta. Aceasta carte minunata o sa-ti explice de ce."
- Cristian Lupsa, Editor DoR
Fragmentul zilei – 24 noiembrie 2019: Animalul povestitor – Jonathan Gottschall