Cândva pe la începutul anilor ’70, un copil cuminte se întoarce acasă de la o școală de cartier, plângând. Maică-sa îl întreabă ce s-a întâmplat.
– Mi-a luat Cojanu guma! Și mi-a cerut bani ca să mi-o dea înapoi!
Mama îl cheamă pe fratele mai mare:
– Ia, Fănele, du-te și vezi cine e ăla!
Fănel se duce la școală, întreabă în stânga și-n dreapta și îl găsește pe Cojanu. Este repetentul clasei.
– Ia, vino.
– Da.
– Tu mă cunoști pe mine?
– Da, nea Fane. Din cartier.
– Bă, de ce i-ai cerut bani lui frate-miu?
– Aoleu, nea Fane, nu știam că e frate-tău, dacă știam…
– Fii atent. Dacă de-acum încolo cineva se mai ia de frate-miu, pe tine te bat, nu pe el!
Cojanu evaluează situația: nea Fane e cu 12 ani mai mare decât copilul căruia îi luase guma. Decide pe loc să se transforme în bodyguardul băiatului. Repetent, așa cum e, începe să se țină de coada lui peste tot. Povestea cu guma își pierde rapid potențialul conflictual, celălalt băiat începe să-l ajute la lecții, se împrietenesc.
Într-o zi, la ședința cu părinții, diriginta începe să-l laude pe Cojanu, care s-a dat încet-încet pe brazdă. Mama lui Cojanu începe să plângă, fericită:
– E datorită lu’ băiatu’ ăsta, Constantinescu Mihnea!
După vreun an, când Mihnea era într-a cincea sau a șasea, se duce la „nea Fane“, Aurel Constantinescu, fratele cel mare, și îi spune:
– Te rog frumos, spune-i lui Cojanu să nu se mai țină după mine! Nu mă mai bate nimeni!
În toate cărțile cu oameni remarcabili, nu prea scapi de „încă de mic avea să vădească…“. Să ne jucăm puțin cu asta: ministru al apărării în primul guvern Mihnea Constantinescu, Cojanu s-ar putea lăuda azi cu o conviețuire mai îndelungată cu el decât cea a multor demnitari, mai târziu. Mihnea își exersase deja aptitudinile pentru crisis management, transformând un armistițiu șubred, discreționar, într-un tratat de întrajutorare mutuală, adică oferind know-how în schimbul puterii militare. Și, atunci când situația geopolitică din Mahalaua Cărămidarilor o permisese, își revizuise prompt prioritățile diplomatice, în folosul propriei imagini. Interne și externe.
Mahalaua Silicon Valley
Rasă de pe fața pământului de Ceaușescu atunci când a construit cartierul Tineretului, Mahalaua Cărămidarilor, în care se întâmplau cele povestite anterior, nu era deloc mahala. Prin secolul al XVIII-lea, atunci când încep să se îndesească mențiunile documentare, cuvântul, provenit din arabo-turcul mahalle, nu își căpătase sensul peiorativ de astăzi, ci era, ca peste tot în Imperiul Otoman, o unitate administrativ-teritorială. În țările musulmane, mahalle-urile erau dotate cu câte o moschee și o cafenea și erau conduse de mukhtari, un fel de primari de sector sau de ceea ce în țările dominate de sovietici – inclusiv România – s-a numit, la un moment dat, microraion.
Populat începând cu secolul al XVII-lea, locul, care se întinde cu aproximație între Timpuri Noi și Palatul Copiilor de azi, devenise peste vreo sută de ani un fel de Silicon Valley al Bucureștiului, fiindcă își lua numele de la meșteșugarii care au tehnologizat capitala Țării Românești. Ei au fost cei care au furnizat materialul pentru casele clădite până atunci din lemn și înlocuite cu construcții de cărămidă. Pentru perioada anterioară, nici măcar arheologia nu prea e posibilă, ca la celți, fiindcă lemnul putrezește.
Situarea Mahalalei era dată de materia primă a cărămizilor, lutul din lunca Dâmboviței, care curge foarte aproape, dincolo de Calea Văcărești.
Strada Mihnea Constantinescu
Dacă stai pe trotuarul din fața Palatului Copiilor, fix în fața intrării, te afli cu aproximație în casă la Mihnea. Strada pe care s-a născut, Livada cu Duzi, a fost rasă de Ceaușescu în 1978. „În fața Palatului Copiilor există două guri de canalizare, una a fost în fața porții noastre, a rămas așa“, spune Sandu Constantinescu, mijlociul familiei, cu opt ani mai mare decât Mihnea.
Sandu își amintește că nu mai erau duzi pe Livada cu Duzi în copilăria lor. E destul de normal, nu prea au utilitate, cu excepția faptului că copiii ar putea să se ghiftuiască cu fructele. Ca toți școlarii din zonă, frații Constantinescu cei mari aveau însă gutuiul lui Nea Petrică, spre disperarea lui Mihnea, care îi dezaproba grav: „Vaaai, ce-ați făcut? Ați furat gutui?!“
Totuși, numele străzii are o explicație. Într-un studiu dedicat cartierului, istoricul Oliver Velescu povestește despre un anume Simo Lânariul, proprietar al unei „torcătorii de mătase“ care îl dusese până la expozițiile internaționale de la Londra și Paris, în 1851 și 1855. Dacă mai e nevoie s-o spun, frunzele de dud sunt hrana preferată a viermilor de mătase.
Pe aceeași stradă cu Mihnea Constantinescu au copilărit Maria Tănase, supranumită de altfel „Privighetoarea din Livada cu Duzi“ – cam dubios, în virtutea celor de mai sus –, și Nicolae Grigorescu, care și-a făcut o parte din ucenicie acolo, într-o curte în care mai erau încă duzi.
Azi, din toată povestea a mai rămas doar o alee scurtă numită Livada cu Duzi, din Calea Văcărești, printre două blocuri, aproape de intersecția cu Tineretului. Și Calea Văcărești, fiindcă restul străzilor au dispărut. Au apărut în locul lor parcul și Cantemirul.
Cartea Mihnea Constantinescu: omul care a schimbat România fără ca noi să știm poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,0 rating based on 44 ratings (all editions)
ISBN-10: 6064404817
ISBN-13: 9786064404817
Goodreads: 49932305
Author(s):Publisher: CURTEA VECHE
Published: 12//2019
A BOOK ABOUT THE PERSONALITY AND LIFE OF ROMANIAN DIPLOMAT AND SENIOR OFFICIAL MIHNEA CONSTANTINESCU
Fragmentul zilei – 25 decembrie 2019: Mihnea Constantinescu: omul care a schimbat România fără ca noi să știm – Iulian Comănescu