Cunosc trei filosofi care nu au iubit deloc cărțile. Le-au acceptat ca pe un rău necesar, nu mai mult. Dar de iubit nu le-au iubit, nu s-au omorât după ele, nu le-au zeificat (cum procedăm noi).
Cel dintâi a fost Lucius Annaeus Seneca. Data nașterii filosofului stoic nu se cunoaște. A fost o vreme consilierul lui Nero. A participat, poate, la o conspirație, nu e sigur. În anul 65, împăratul l-a constrâns să se sinucidă. I-a trimis un centurion la ușă cu porunca definitivă. Fostul consilier al lui Nero n-a avut o moarte ușoară, avea venele uscate, o circulație greoaie, medicul i-a administrat până la urmă otravă.
Într-o scrisoare către Lucilius, Seneca își sfătuiește prietenul să renunțe la obiceiul dubios al cititului. Pentru gânditorul roman, lectura este o formă de agitație sterilă. Nimic nu-i mai puțin rațional decât agitația, risipa, efervescența ca expresie a lenei, a plictisului. Și îndeosebi răsfoirea unui teanc de cărți, fără vreun scop precis. Gestul i se pare o curată pierdere de vreme – ceea ce uneori chiar este, dar de multe ori, nu. Când faci o carte, ca sus-numitul, când te preocupă un subiect delicat (sinele, sensul vieții, experiența lecturii, amorul la vârsta interdicțiilor medicale, hazardul, liberul-arbitru), verifici o sută de reviste, un milion de articole, un morman de cărți, cauți și nu găsești niciodată paragraful vizat, te prăbușești în nevroză, vezi stafii, vampiri, auzi voci. Ăsta e blestemul erudiților dintotdeauna: nu găsesc niciodată citatul potrivit. Îl știți mai bine ca mine, nu insist (tocmai am căutat în Caietele lui Cioran – 1000 de pagini – un pasaj anume, nu l-am găsit).
Mă întorc la tema acestei însemnări. Deci Lucius Annaeus Seneca scrie după cum urmează: fiindcă nu putem citi toate cărțile pe care le avem, să avem doar cărțile pe care le putem citi. Îi plăceau astfel de întorsături de frază. Și mai scrie, în De tranquillitate animi: pentru mulți indivizi (pentru neștiutorii de carte), tomurile, volumele nu înseamnă absolut nimic, le folosesc cel mult ca decor, ca podoabe în atrium, nu știu prețul lucrului în sine. Oamenii se trufesc cu bibliotecile și vor să pară altfel decât ceea ce sunt în realitate: niște inițiați, niște minți subțiri. Și mai scrie: decât să-ți pierzi vremea răsfoind și citind ba o frază, ba alta, ia și gândește. Si mai scrie necruțător: nu este nici o dramă că biblioteca din Alexandria a ars (este prima consemnare a acestui eveniment). Într-o sută de ani, chiar mai repede, cărțile adăpostite acolo s-ar fi transformat oricum în pulbere, ar fi mucegăit, cerneala s-ar fi șters, rubricile s-ar fi amestecat, papirusul ar fi putrezit. Și mai scrie: iubirea de cărți este o formă de narcisism. Și conchide: nu trebuie să adori nimic (în afară de Necesitate, amor fati), cărțile nu merită atenție, nu au nimic sacru.
Al doilea filosof care nu a iubit cărțile a fost împăratul Marcus Aurelius (121-180), un gânditor stoic dublat de un cinic (afirmă netulburat: „Iubirea se reduce la frecarea a două epiderme, la un spasm, la o secreție”). Într-una din notele sale, Marcus Aurelius spune: „Înlătură setea de cărți, ca să nu mori cârtind, ci dimpotrivă, cu adevărat mulțumit, senin și recunoscător din toată inima zeilor!” (Către sine, 2: 3). Adaugă imediat: „Înlătură cărțile, nu te lăsa hărțuit de griji…”. Nimic mai enigmatic decât aceste enunțuri. Moartea se cuvine întâmpinată în liniște. În opinia filosofului, cărțile reprezintă doar un prilej de a murmura împotriva autorilor și a gândurilor exprimate de ei, împotriva morții binefăcătoare. Este preferabil, în consecință, să primești sfârșitul cu deplină smereie, cu sufletul împăcat. Cărțile nu dau un exemplu bun. În tragediile grecești, în Antigona, să zicem, nu găsim decât lamentații, împotrivire, lipsă de măsură, o frenezie zadarnică. În concluzie: renunță la cărți, scapă de acest neajuns!
Aș menționa că Marcus Aurelius a scris mereu și mereu pentru un singur destinatar: pentru sine, așa cum arată însuși titlul meditațiilor sale: Ta eis heauton (Către mine însumi). Nu se gândea la un cititor străin, la viitor și postumitate, caietul lui de însemnări îl însoțea pretutindeni în tabere îndeosebi, prin „țara quazilor, pe malul râului Granua” (adică în Panonia de azi), cum precizează într-un fragment (Către sine, I: 17), prin ținuturile triburilor germane, în Galia ori în Asia Mică. Împăratul controla riguros legiunile, taberele, castrele de pe granița imperiului, doar noaptea avea timp să noteze, într-un cort de soldat, la lumina precară a unui lucubrum, în puținul timp liber. Consemna sugestii, vobea cu sine, reflecta, veghea. Marcus Aurelius nu a avut deloc vanitate de autor. Multă vreme, lucrarea lui a rămas necunoscută. Observațiile împăratului, scrise în limba greacă (și nu în latină), așa era moda, între anii 170 și 189, au fost tipărite abia în 1558, după un manuscris azi pierdut.
Cartea Roata plăcerilor poate fi achiziționată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.