Gladia pipăi șezlongul, să se asigure că nu e prea umed, și apoi se așeză. Cu o atingere a comenzii îl potrivi ca să-i permită să stea jumătate lăsată pe spate, iar cu alta activă câmpul diamagnetic și îi oferi, ca de obicei, senzația de relaxare totală. Și de ce nu? De fapt, plutea – la un centimetru deasupra pânzei.
Era o seară caldă și plăcută, dintre cele care găseau planeta Aurora în cea mai bună formă – înmiresmată și luminată de stele.
Cu o strângere de inimă, cercetă numeroasele sclipiri care presărau cerul cu desene, mai luminoase pentru că deja ceruse să fie estompate luminile din reședință.
Se întrebă cum se făcea că nu învățase niciodată numele stelelor și nu aflase niciodată, în cele douăzeci și trei de decade de viață, să le identifice. Una dintre ele era steaua în jurul căreia orbita planeta ei natală, Solaria, steaua pe care, în primele trei decade de viață, o considerase pur și simplu „soarele”.
Gladiei i se spunea cândva Gladia Solaria. Asta se întâmpla când venise pe Aurora, cu douăzeci de decate în urmă – două sute de ani galactici standard – și era un mod nu tocmai prietenos să arate că se născuse în altă parte. Cu o lună înainte fusese aniversarea bicentenarului sosirii ei, pe care nu-l marcase nicicum, pentru că nu-și dorea în mod deosebit să se gândească la vremurile acelea. Înainte de asta, pe Solaria, fusese Gladia… Delmarre.
Se foi stingherită. Aproape uitase numele acela de familie. Oare pentru că fusese cu atœt de multă vreme în urmă? Sau doar pentru că se străduia să uite?
În toți anii ăștia nu tânjise după Solaria, nu-i lipsise niciodată.
Și totuși, acum?
Oare pentru că descoperise, destul de neașteptat, că supraviețuise Solariei? Solaria dispăruse – o reminiscență istorică – și ea încă trăia? Oare din cauza asta îi lipsea?
Încruntă din sprâncene. Nu, nu-i lipsea, decise categoric. Nu tânjea după ea, nici nu-și dorea să se întoarcă acolo. Era doar strângerea de inimă ciudată pe care o ai când dispare ceva care a fost atâta vreme parte din tine – oricât de distructiv ar fi fost.
Solaria! Ultima dintre lumile spațiale colonizate și transformate în cămin al omenirii. Și în consecință, poate poate prin niște legi misterioase ale simetriei, fusese și prima care să moară?
Prima? Asta înseamnă că urmau și a doua, și a treia, și așa mai departe?
Gladia simți că i se adâncește tristețea. Unii credeau că nu era inclusă o asemenea consecință. Așadar, fiind prima lume spațială colonizată, Aurora, de multă vreme căminul ei adoptiv, ar urma să fie deci, printr-aceeași lege a simetriei, ultima dintre cele cincizeci care piere. Dacă era așa, chiar și în cel mai rău caz tot ar fi durat mai mult decât propria ei viață îndelungată și asta ar fi fost suficient.
Ochii ei cercetară iar stelele. N-avea nicio speranță. N-avea cum să-și dea seama care dintre punctele acelea luminoase greu de distins era soarele Solariei. Bănuia că ar fi unul dintre cele mai strălucitoare, dar chiar și numai acelea erau câteva sute.
Ridică brațul , făcând un gest pe care-l numea în sinea ei „semnul lui Daneel”. Faptul că era întuneric n-au avea nicio importanță.
Robotul Daneel Olivaw veni lângă ea imediat. Cineva care l-ar fi cunoscut cu puțin peste douăzeci de decade în urmă, când fusese proiectat inițial de Han Fastolfe, n-ar fi sesizat nicio schimbare notabilă la el. Chipul lui lat, cu pomeți proeminenți, cu părul arămiu pieptănat pe spate; ochii albaștri; trupul înalt, bine făcut și perfect uman i s-ar fi părut la fel de tânăr și la fel de calm și lipsit de emoție.
– Vă pot fi de ajutor cu ceva, doamnă Gladia? o întrebă cu glas calm.
– Da, Daneel. Care dintre stelele astea e soarele Solariei?
Robotul nu privi în sus.
– Niciuna dintre ele, doamnă Gladia. În perioada aceasta a anului, soarele Solariei nu răsare până la 03:20.
– A, da?
Gladia se simți descurajată. Într-un fel, fusese sigură că orice stea care ar fi interesat-o ar fi vizibilă în orice moment i-ar fi trecut prin cap să se uite după ea. Desigur, stelele răsăreau și apuneau la ore diferite. Măcar atâta știa și ea.
– Atunci m-am uitat degeaba.
– Din câte înțeleg eu din reacțiile oamenilor, zise Daneel parcă încercând s-o consoleze, stele frumoase indiferent dacă una anume este sau nu vizibilă.
– Se prea poate, spuse Gladia nemulțumită și își ridică șezlongul cu pocnet în poziție dreaptă.
Se sculă în picioare.
– Oricum, eu voiam să văd soarele Solariei… dar nu așa de tare ca să stau aici până la 03:20.
Cartea Roboții și Imperiul poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,2 rating based on 34.225 ratings (all editions)
ISBN-10: 6069000323
ISBN-13: 9786069000328
Goodreads: 52846341
Author(s):Publisher: Paladin
Published: //2019
Lipsa schimbării înseamnă declin! Un paradox? Nu există declin fără schimbare în rău. Lipsa schimbării este o schimbare... în rău.
Pământul este la un pas de distrugere, iar dispariția planetei-mamă înseamnă izbucnirea războiului între spațiali și coloniști. Singurii care pot salva omenirea sunt robotul umanoid R. Daneel Olivaw și R. Giskard, robotul cu abilități telepatice. Însă tocmai cele Trei Legi ale Roboticii, cu care au fost programați și care au ca scop protejarea ființelor umane, îi împiedică să-și ducă misiunea la bun sfârșit. Singura modalitate de a evita haosul este Legea Zero a Roboticii.
Deoarece emoțiile sunt puține, iar argumentele logice sunt multe, comportamentul unei mulțimi poate fi mai ușor anticipat decât comportamentul unei singure persoane.
Fragmentul zilei – 25 martie 2020: Roboții și Imperiul – Isaac Asimov