Castello de’Corsi, Toscana
Cu șapte luni înainte – noiembrie 1943
Cu un amestec de dor și speranță, Sofia privea către Val d’Orcia unde costișele brune se vălureau sub cerul violet, luminat din spate de soarele la apus. Părea să-și țină răsuflarea. În depărtare, Monte Amiata, gânditor și singuratic, stătea de veghe, cu viile auriu-roșcate și stejarii arzând sfidător în ultimele lor clipe, stârnind și mai mult pofta Sofiei de a recupera ce pierduseră. Iarna se apropia, dar ea încă tânjea după acele nopți amețitoare de vară când își afunda degetele goale în iarba uscată în vreme ce stăteau întinși și urmăreau licuricii și beau vin roșu din sticlă.
Îi plăceau aceste momente de trecere când preț de câteva clipe lumea devenea încețoșată, magică, imposibilă; îi plăceau minutele dintre somn și trezie pentru ca niciuna dintre cele două stări nu reușea să pună stăpânire pe ea. Putea să creadă că încă mai mergeau de mână prin crângurile prăfuite de măslini, țesând planuri de viitor fără să știe ce stătea la pândă.
În timp ce întunericul nopții se îndesea și începea să pătrundă în salonul mic, a tras obloanele scârțâitoare cu atâta forță încât tocul ferestrei s-a zdruncinat, apoi a închis fereastra și s-a întors să privească scena. A simțit aroma bogată și mângâietoare a trabucurilor lui Lorenzo în timp ce se ghemuia lângă vatră să mai pună un buștean pe foc, înainte de a se uita din nou la el acolo unde stătea pe sofaua lor de catifea albastră, cu amândoi câinii sforăind la picioarele lui. Când casa era învăluită în cea mai profundă liniște și în cel mai profund întuneric – acela era momentul când o urmăreau fricile. Umbrele din cameră se schimbau odată cu pâlpâitul flăcărilor, vii si monstruoase în timp ce se înălțau aproape până la tavan, apoi scădeau când flăcările își pierdeau din intensitate. Dar încă vedea strălucirea lor în ochii săi cenușii și blânzi. Habar n-avea la ce se gândea sau ce simțea. Jale, da, dar nuanța pe care o avea era nouă. El a bătut cu palma locul de alături pe sofa și ea s-a întins înainte de a se cuibări lângă el.
Chiar și în timp ce el își trecea degetele prin părul ei, îndepărtându-i-l de pe față, ea simțea că pierdea părți din ea însăși; și părți din el.
– Gata, acum te văd, a spus el.
– Întotdeauna m-ai văzut, a răspuns ea, apoi i-a mărturisit că se tot gândise la câmpurile de maci.
– Da?
– Mi-aș dori să fie iar luna mai și pe urmă totul să se termina.
– S-ar putea să nu fie așa, spuse el cu o față evazivă.
– I-am visat. Macii.
Dar nu a adăugat faptul că roșul macilor se preschimbase și că din flori curgea sânge.
Îi ridică mâna și-i examină unghiile rupte, întrebând-o cu voce blândă.
– Asta nu e e vopsea ce ți-a mai rămas din unghii, nu-i așa?
– Am grădinărit.
– A, da. Ei bine, eu mă gândeam la Florența.
– Adică, înainte?
– Când erai la Institutul de Artă și eu eram la Facultatea de Agricultură.
Ea a zâmbit amintindu-și de fata lipsită de griji care fusese la vârsta de nouăsprezece ani.
– 1920, a adăugat el. Și încă ești la fel.
– Mică? Palidă? Zbârcită?
– Câtuși de puțin.
Ochii i-au sclipit de amuzament.
– Elegantă. Frumoasă ca întotdeauna. Doar eu încărunțesc. tu nu.
Și-a trecut mâna prin părul înspicat cu fire sure.
– Mie-mi place.
– Dar nu prea mai pictezi în ultima vreme, nu?
– Nu de când a început războiul, dar m-am reapucat.
Au devenit tăcuți, fiecare frământat de propriile gânduri. Ea tânjea să povestească despre zilele de demult, să-și reamintească cine era el cu adevărat, cine era ea însăși, dar nu-și găsea cuvintele. Îl privi cu atenție, el doar zâmbi, și se întrebă dacă se gândeau la același lucru. În liniștea aceea a auzit ticăitul ceasului cu pendulă peste trosnetul focului, marcând secundele, separându-le tot mai mult în vreme ce tăcerea se prelungea.
– Tu… a spus el într-un târziu, de parcă îi citea gândurile.
– Ce?
– Nu contează. Doar… mă gândeam, a zis clătinând din cap.
– La ce?
– Păi… știi tu…
Ea s-a încruntat. Știa?
– La noi, a spus el.
– A, da…
Dar au abandonat această stranie frântură de conversație, ea sperând că se îndreptau spre un teren mai sigur. În cele din urmă, el a fost cel care a vorbit.
– Sofia, am tot vrut să spun… ei bine, am așteptat momentul potrivit. Dar.. de fapt, nu există unul, așa că o s-o spun direct.
– Zi mai departe!
Ea a sesizat nuanța de neliniște din propria-i voce în timp ce el își freca absent bărbia.
– Chestia e că va trebui să plec, a continuat el.
Ea s-a retras și s-a mutat pe sofaua înflorată de pe latura opusă, strângându-și genunchii la piept și încercând să nu pară rănită.
– Și, ce e diferit în asta? Tu ești mereu plecat.
El s-a strâmbat.
– Și mereu mă întorc.
– Vrei să spui că de data asta nu te mai întorci? a întrebat ea, speriată de ideea de a se descurca singură cu toată moșia.
– Nu, dar s-ar putea să dureze mai mult.
– Mult mai mult?
El a încuviințat.
– Dar nu se va întâmpla imediat.
– Ce-o să faci?
– Nimic foarte dificil. Nu trebuie să-ți faci griji.
Dar tonul vocii lui era prea nonșalant, iar ea era sigură că el minte.
– Spune-mi! a insistat ea.
– De curând mi s-a cerut să transmit informații care le-ar putea fi de folos Aliaților.
– Nu e groaznic de periculos?
El i-a susținut privirea și ea a înțeles evidența.
– O să-ți păstrezi slujba la minister?
– Desigur.
El s-a ridicat și ea l-a privit cu coada ochiului în timp ce el a scos din buzunar un pachețel cafeniu și bombat, pe care i l-a întins. Ea a înclinat capul, indicând că ar trebui să-l pună pe măsuța de cafea.
– Nu te uiți? a întrebat el.
– Mai târziu.
– O să fiți în siguranță la Castello? a întrebat el, iar ea și-a dat seama de emoția pură din ochii lui.
Întrebarea era una serioasă. El își imagina zidurile lor înalte și casa lor, nu tocmai un castel, ci conacul din satul lor mic, fortificat, din secolul al XIII-lea, cu unica intrare, sau ieșire, cu arcadă și zidurile pe care niciun dușman nu le-a putut străpunge vreodată. Până acum.
– În siguranță? Noi? Poate.
Dar nu și porcii noștri, s-a gândit ea. Nici curcanii, găinile, rațele, bibilicile, mistreții, vitele. Detesta furturile din cele treizeci și două de ferme izolate, aflate mai jos și mai departe de sat. O pradă ușoară.
– Nu o să fie cârnați anul ăsta.
Și dacă vocea îi era plină de amărăciune, nu-i păsa.
– Dar ai ascunse provizii de alimente?
– Câteva, dar va fi puțină carne pentru noi sau pentru fermieri. De ce crezi că tot mâncăm iepuri?
El a zâmbit, încercând să nu ia lucrurile în serios.
– Mie-mi place iepurele.
– Atunci e foarte bine.
Ea și-a privit mâinile o clipă.
– Ce e? a întrebat el.
– Nimic.
Și știind că încă nu-i spusese despre scrisoare, a schimbat subiectul. La urma urmei, probabil nu se va întâmpla și atunci avea să se bucure că nu-l îngrijorase.
Cartea Contesa din Toscana poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,1 rating based on 2.850 ratings (all editions)
ISBN-10: 6064309512
ISBN-13: 9786064309518
Goodreads: 55608348
Author(s):Publisher: Editura Nemira
Published: 11/5/2020
De la autoarea bestsellerurilor Soția plantatorului de ceai și Fiica negustorului de mătase.
Un război. Două femei. Vor putea să salveze oamenii pe care-i iubesc?
În 1943, contesa Sofia de Corsi trăiește într-o vilă toscană liniștită, înconjurată de măslini, când trupe de soldați germani ocupă întreaga zonă. Disperată să-și ajute vecinii din sat, contesa hotărăște să adăpostească un soldat britanic rănit, ascunzându-l inclusiv de soțul ei, Lorenzo, deși știe prea bine că acest lucru le va pune viețile în pericol.
Apoi apare Maxine, membră a Rezistenței, cu care contesa va face o alianță dificilă. Încăpățânată și independentă, Maxine și-a promis să nu se îndrăgostească niciodată. Dar, când îl cunoaște pe partizanul Marco, își dă seama că nu-și poate ține promisiunea.
Cele două femei se vor trezi jucând un joc mortal cu naziștii. Cât vor mai putea să-i protejeze pe cei dragi?
„O minunată poveste despre dragoste și loialitate în vreme de război.“
Rachel Hore
„Sofiei nu i-a scăpat sticlirea din ochii ei și faptul că i se părea totul palpitant. Dumnezeule, juca un joc periculos. Sofia s-a uitat la Kaufmann, fiind întâmpinată de o privire rece și respingătoare și de zâmbetul acela strâmb al lui. Un torent de sentimente amestecate a năvălit în ea și stomacul i-a tresăltat de dezgust. Gata cu indiferența calmă! Dar mânia era cel mai greu de stăpânit. Sofia nu avea obiceiul să-și piardă cumpătul. Și-a pus mâna în buzunar și a simțit pistolul rece ascuns acolo. Când Kaufmann a ajuns la ultimul butoi, o senzație de dislocare -a umplut ființa. Era și nu era acolo. El părea că așteaptă ca ea să spună ceva și ea voia să strige: Nu! Voia să ridice mâna, să scoată pistolul și să apese pe trăgaci. Bineînțeles, nu putea. Era o idee nebunească. Mama ei spusese odată: Nu știm de ce suntem capabili până nu încercăm. Sofia nu credea că vorbise despre crimă.“
Fragmentul zilei – 25 noiembrie 2020: Contesa din Toscana – Dinah Jefferies
Alte titluri Nemira.