Dintre toate elementele care compun Casa Albă – încăperi, coridoare sau puncte de referință – cel mai mult am îndrăgit Colonada Vestică.
Vreme de opt ani, fiecare zi a mea a început și s-a sfârșit cu o „navetă” în aer liber, timp de un minut, cât traversam Colonada de acasă până la birou și înapoi. Acolo, iarna, simțeam prima suflare aspră a gerului, iar, vara, prima mângâiere a arșiței; era locul în care îmi puneam ordine în gânduri, treceam în revistă întâlnirile la care urma să particip, stabilindu-mi argumentele pentru membri mai sceptici ai Congresului sau pentru alegătorii nerăbdători, sau mă pregăteam sufletește pentru vreo decizie anume ori vreo criză în desfășurare.
La începuturile sale, Casa Albă reunea în aceeași clădire birourile demnitarilor și reședința familiei prezidențiale, iar Colonada Vestică era o simplă alee care ducea spre grajdurile cailor. Dar când Teddy Roosevelt a devenit președinte, a decis că o singură clădire nu era suficient de încăpătoare pentru personalul său, cei șase copii neastâmpărați și sănătatea lui mintală. El a cerut să fie construită ceea ce avea să devină Aripa de Vest și Biroul Oval, iar în decadele care s-au scurs de atunci și sub administrațiile care s-au succedat, s-a conturat configurația actuală a Colonadei: o acoladă deschisa spre Rose Garden (Grădina cu Trandafiri), de la nord la vest – cu un zid masiv, sobru, în partea de nord, decorat doar cu ferestre în formă de semilună; iar la vest, coloane albe impunătoare, ca într-o gardă de onoare care străjuiește culoarul de trecere.
În general, merg încet – cu pasul unui hawaiian autentic, cum îi place lui Michelle să spună, uneori marcat de un strop de nerăbdare. Totuși, când traversam Colonada mergeam diferit, conștient de încărcătura istorică a locului și a celor dinaintea mea. Pasul mi se mărea parcă, iar ritmul se înviora, în zgomotul pantofilor mei călcând pe piatră, însoțit de ecoul pașilor gărzii de corp care mă urma la câțiva metri. Când ajungeam pe rampa de la capătul vestic al Colonadei (o moștenire rămasă de pe vremea lui FDR și al scaunului său cu rotile – mi-l și imaginez zâmbind, cu bărbia înainte, cu țigaretul între dinți, făcând eforturi să urce rampa), îi făceam semn cu mâna agentului de pază în uniformă aflat dincolo de ușa de sticlă. Uneori agentul de pază trebuia să tempereze entuziasmul vreunui grup de vizitatori luați prin surprindere de apariția mea. Dacă aveam timp, mă opream să le strâng mâna și să îi întreb de unde sunt. De obicei însă, făceam stânga pe lângă peretele exterior al Biroului Cabinetului și mă strecuram prin ușa laterală a Biroului Oval, ca să îmi salut stafful personal, să îmi iau agenda cu programul zilei și o ceașcă cu ceai fierbinte, pentru ca apoi să mă apuc de lucru.
De câteva ori pe săptămână, ieșeam pe colonadă și îi vedeam pe îngrijitori, toți angajați ai National Park Service (Administrația Națională a Parcurilor), care lucrau în Rose Garden. În general erau bărbați mai în vârstă, îmbrăcați în uniforme kaki, purtând uneori șepci asortate pentru a se feri de soare sau, dacă era frig, pufoaice groase. Dacă nu eram în întârziere, mă opream să îi laud pentru plantele recent plantate sau să întreb de pagubele provocate de furtuna iscată în noaptea precedentă, iar ei îmi povesteau despre munca lor cu mândrie discretă. Oamenii aceștia vorbeau foarte puțin; chiar și între ei comunicau doar prin gesturi sau mișcări ale capului, fiecare păstrându-și concentrarea asupra a ceea ce avea de făcut, dar mișcându-se împreună cu ceilalți într-un fel de grație sincronizată. Unul dintre cei mai în vârstă, un bărbat de culoare înalt, cu obraji supți și pe care îl chema Ed Thomas, lucra deja de 40 de ani la Casa Albă. Când l-am întâlnit prima oară, a scos din buzunarul de la piept o cârpă cu care s-a șters de pământ înainte de a-mi strânge mâna. Mâna lui, acoperită de vene groase și noduri precum rădăcinile unui copac, a cuprins-o pe a mea. L-am întrebat cât intenționa să mai lucreze la Casa Albă și când avea de gând să se pensioneze.
„Nu știu, domnule președinte”, mi-a răspuns. „Îmi place să muncesc. Mă cam dor încheieturile. Dar cred că o să mai rămân cât sunteți dumneavoastră aici. Să fiu sigur că grădina arată cum se cuvine.”
Doamne, cum arăta grădina aceea! Magnolii umbroase în fiecare colț; garduri vii bogate și de un verde aprins; meri cu coroana perfect tunsă. Florile, sădite în serele aflate la câteva mile depărtare, erau într-o permanentă explozie de culori – în nuanțe de roșu, și galben și roz, și violet; primăvara, lalelele creșteau înghesuindu-se în mănunchiuri, cu capetele îndreptate spre soare; vara, vanilia sălbatică de culoarea lavandei, și mușcatele, și crinii; toamna, crizantemele, margaretele și florile de câmp. Însă întotdeauna, ici și colo, puteai vedea trandafiri, de obicei roșii, uneori galbeni sau albi, toți înfloriți.
De fiecare dată când traversam colonada sau mă uitam pe fereastra Biroului Oval vedeam rezultatul străduinței bărbaților și femeilor care lucrau în spațiul exterior. Ei îmi aminteau de micul tablou al pictorului Norman Rockwell, pe care îl țineam pe perete lângă portretul lui George Washington, chiar deasupra unui bust înfățișând-ul pe Dr. King: cinci siluete minuscule, fiecare cu pielea de altă culoare, lucrători în salopete și combinezoane, toți atârnând de frânghii, pe fundalul unui cer de un albastru de cristal, lustruind lampa Statuii Libertății. Oamenii din tablou, lucrătorii din grădină – toți erau niște gardieni, mă gândeam, monahi tăcuți ai unui ordin secret și solemn. Îmi spuneam că trebuie să muncesc la fel de mult și să fiu la fel de atent în activitatea mea ca oamenii aceia.
Odată cu trecerea timpului, ieșirile mele de-a lungul Colonadei se încărcau cu amintiri. Mă refer, desigur, la evenimentele publice de amploare – declarații făcute în fața unui regiment de reporteri, conferințe de presă alături de alți președinți de state. Dar și la momentele la care foarte puțini oameni erau martori – Malia și Sasha întrecându-se în fugă spre a mă întâmpina în vizitele lor neanunțate de după-amiază, sau câinii noștri, Bo și Sunny, țopăind și adunându-se atât de mult în zăpadă, încât blana de sub bot li se umplea de țurțuri; un meci de fotbal într-o zi însorită de toamnă sau o discuție de îmbărbătare cu vreun angajat care avea o problemă personală.
Cartea Pământul făgăduinței poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,3 rating based on 246.184 ratings (all editions)
ISBN-10: 6063366792
ISBN-13: 9786063366796
Goodreads: 55923001
Author(s):Publisher: Editura Litera
Published: 11//2020
"Nimic nu se compară cu sentimentul pe care-l ai când termini de scris o carte și sunt mândru de aceasta pe care tocmai am finalizat-o. Mi-am petrecut ultimii câțiva ani reflectând asupra președinției mele, iar în PĂMÂNTUL FĂGĂDUINȚEI am încercat să redau cu sinceritate povestea campaniei mele prezidențiale și timpul în care am fost în funcție: evenimentele-cheie și oamenii care au stat la baza lor; părerea mea despre lucrurile care mi-au ieșit și greșelile pe care le-am făcut; și forțele de ordin politic, economic și cultural cu care echipa mea și cu mine ne-am confruntat atunci – și cu care, ca națiune, încă avem de-a face. De asemenea, am încercat să redau cititorilor călătoria intimă pe care Michelle și cu mine am făcut-o în acei ani, cu toate momentele abisale și cele înălțătoare. Și în cele din urmă, în aceste vremuri în care America trece prin niște momente decisive atât de semnificative, cartea oferă câteva dintre părerile generale pe care le am despre cum putem să vindecăm diviziunile din țara noastră de-acum încolo și cum să facem ca democrația să fie în folosul tuturor – o sarcină care nu va depinde de un anume președinte, ci de noi toți, ca cetățeni implicați. Dincolo de a fi o lectură plăcută și informativă, sper mai mult decât orice ca această carte să inspire tinerii din toate colțurile țării – și ale lumii – să preia ștafeta, să-și facă vocea auzită și să întreprindă tot ce ține de ei ca să schimbe lumea în bine.” Barack Obama
Într-un stil original, Barack Obama istorisește în PĂMÂNTUL FĂGĂDUINȚEI povestea odiseei sale neverosimile de la un tânăr aflat în căutarea propriei identități la liderul lumii libere, descriind prin amănunte deosebit de intime atât educația sa politică, cât și momentele cruciale din primul mandat al președinției sale istorice – o perioadă de frământări și de transformări profunde.
Obama relatează de o manieră emoționantă și foarte personală cum s-au scris pagini întregi de istorie și îi poartă pe cititori într-o călătorie irezistibilă, pornind de la cele mai timpurii ambiții politice ale sale, la victoria în prima rundă din alegeri în Iowa, care a reprezentat un punct de cotitură și care a demonstrat forța activismului la firul ierbii, până la noaptea istorică din 4 noiembrie 2008, când a fost ales al 44-lea președinte al Statelor Unite ale Americii, devenind primul afro-american care ocupa cea mai înaltă funcție în stat.
Reflectând la perioada în care a fost președinte, ne prezintă atât o analiză unică și minuțioasă a influenței uluitoare și a limitelor puterilor prezidențiale, cât și o înțelegere remarcabilă a dinamicii politicii partizane din SUA și a diplomației internaționale. Obama aduce cititorii înăuntrul Biroului Oval și în Sala situațiilor speciale și îi poartă prin Moscova, Cairo, Beijing și prin alte astfel de locuri îndepărtate. Suntem martorii intimi ai gândurilor sale în timp ce-și formează cabinetul, se luptă cu o criză economică globală, îl evaluează pe Vladimir Putin, urnește munții din loc ca să se asigure că Legea serviciilor medicale va fi adoptată, își înfruntă generalii cu privire la strategia Statelor Unite în Afghanistan, abordează reforma de pe Wall Street, gestionează situația iscată de incidentul devastator de la Deepwater Horizon și autorizează Operațiunea Neptune’s Spear, care duce la moartea lui Osama bin Laden.
PĂMÂNTUL FĂGĂDUINȚEI este o relatare deosebit de intimă și de introspectivă – povestea unui om care a pus pariu cu istoria, credința unui organizator al comunității, testată pe scena mondială. Obama vorbește cu franchețe despre cum a împăcat candidatura la fotoliul prezidențial ca afro-american în care își pusese speranțele o generație îmbărbătată de mesaje de „speranță și schimbare”, cu provocările de ordin moral pe care le presupun deciziile de mare miză ce trebuie luate. Relatează în mod deschis despre forțele care i s-au opus atât în țară cât și în străinătate, despre impactul pe care traiul la Casa Albă l-a avut asupra soției și a fiicelor sale, și nu-i este teamă să-și dezvăluie îndoielile de sine și dezamăgirile. Cu toate acestea, păstrează credința nestrămutată în ideea că e întotdeauna loc pentru progres în mărețul și perpetuul experiment american.
Fragmentul zilei – 26 decembrie 2020: Pământul făgăduinței – Barack Obama
Alte titluri Litera.