Nu am știut ce este acela un email până să ajung la facultate. Auzisem doar de el și știam că, într-un fel, îl voi „avea”. Vei fi atât de emancipată când o să trimiți e-mail-uri, mi-a spus sora mamei, care se căsătorise cu un informatician. A accentuat „e”-ul și a făcut o pauză înainte de „mail”.
În vara aceea e-mailul a fost menționat cu o frecvență din ce în ce mai mare. „Lucrurile se schimbă atât de repede”, spunea tata. „Astăzi, la serviciu, am navigat pe World Wide Web. Într-un moment mă aflam la Metropolitan Museum of Art. O secundă mai târziu, eram în Anitkabir.” Anitkabir, mausoleul lui Ataturk, se afla în Ankara. Habar n-aveam despre ce vorbea tata, dar știam că nu era posibil să fi fost „în” Ankara în ziua aia, așa că n-am acordat prea mare atenție.
În prima zi de facultate am stat la coadă la o masă pliantă și, în cele din urmă, am primit o adresă de e-mail și o parolă temporară. „Adresa” cuprindea numele meu de familie – Karadağ – dar cu litere mici și fără turcescul ğ mut. De la o vârstă fragedă am înțeles că un g mut era amuzant. „G-ul este mut”, spuneam cu voce obosită, și era mereu ilar. Nu înțelegeam cum de adresa de e-mail era o adresă sau dacă era o prescurtare pentru ceva.
– Ce facem cu ăsta, ne spânzurăm? am întrebat, ridicând cablul de intranet.
– Îl conectezi în perete, a spus fata din spatele mesei.
În măsura în care puteam avea o idee despre ce era vorba, mi-am imaginat că e-mailul ar semăna cu faxul și că ar implica o imprimantă. Dar nu exista nicio imprimantă. Era o altă lume. Puteai să-l accesezi de la anumite calculatoare, care erau împrăștiate peste tot și nu păreau să fie diferite de calculatoarele obișnuite. Întotdeauna acolo, neschimbată, într-o configurație pe care nimeni altcineva nu o putea vedea, era o listă strălucitoare de mesaje de la toți oamenii pe care îi cunoșteai, dar și de la oameni pe care nu-i știai, toate cu același corp de literă, ca o scriere universală a gândului sau a lumii. Unele mesaje erau epistole oficiale, cu „Stimate” și „Cu sinceritate”, altele erau telegrafice, toate cu litere mici, fără punctuație, ca și cum ar fi fost transpuse direct din creierul oamenilor. Iar fiecare mesaj conținea mesajul anterior, astfel încât propriile-ți cuvinte reveneau la tine – toate cuvintele cărora le dădeai drumul în eter se întorceau. Era ca și cum povestea relațiilor tale cu ceilalți, povestea intersecției propriei vieți cu viețile altora, era în mod constant înregistrată și actualizată și o puteai verifica în orice moment.
Trebuia să stai la o mulțime de cozi și să aduni o mulțime de materiale tipărite, mai ales instrucțiuni: cum să faci față hărțuirii sexuale, cum să raportezi o tulburare de alimentație, cum să te înregistrezi pentru un împrumut destinat studenților. Îți arătau un videoclip despre un proaspăt absolvent care își rupsese piciorul și care se bazase pe împrumuturi pentru studenți, dovedind că bugetul pe care îl elaborase nu era bun: un buget bun prevede posibilele cazuri de leziuni debilitante. La bancă am avut un noroc chior în ceea ce privește cozile și materialele tipărite. îți dădeau un dicționar gratuit. Dicționarul nu includea „ratatouille” sau „diavol tasmanian”.
Când am urcat pe scara care ducea spre camera mea, am auzit pe cineva cântând fals și lipăitul unor șlapi. Noua mea colegă de cameră, Hannah, stătea în picioare pe un scaun și lipea deasupra biroului ei un afiș pe care scria BIROUL HANNEI PARK, îngânând piesa de la Blues Traveler, care rula pe CD player-ul portabil. Când am intrat, s-a întors spre mine vădind o surpriză teatrală, clătinându-se înainte și-napoi, sărind zgomotos pe podea și scoțându-și căștile.
– Te-ai gândit să te faci mim? am întrebat-o.
– Mim? Nu, draga mea, mă tem că părinții mei m-au trimis la Harvard ca să mă fac chirurg, nu mim.
Și-a suflat tare nasul.
– Hei, banca mea nu mi-a dat un dicționar!
– Nu are „diavol tazmanian”, am spus.
MI-a luat dicționarul din mâini, răsfoind paginile.
– Are destule cuvinte.
I-am spus că poate să-l păstreze. L-a pus pe raft, lângă dicționarul pe care îl primise în liceu pentru că fusese șefă de promoție.
– Arată bine unul lângă altul, a spus ea.
Am întrebat dacă celălalt dicționar avea „diavol tazmanian”. Nu avea,
– Diavolul tazmanian nu este cumva un personaj de desene animate? m-a întrebat, surprinsă.
I-am arătat pagina din celălalt dicționar pe care îl aveam și care nu avea doar „diavol tazmanian”, ci și „lup tazmanian”, cu o imagine a lupului care privea, puțin întristat, peste umărul stâng.
Hannah s-a apropiat foarte multe de mine și s-a uitat la pagină. Apoi a privit în dreapta și-n stânga și mi-a șoptit hotărât la ureche:
– Muzica asta s-a autizt toată ziua.
– Ce muzică?
– Sssst, nu te mișca.
Am stat nemișcate. Sunete vagi, romantice, de corzi, se rostogoleau pe sub ușa celeilalte colege de cameră, Angela.
– E coloana sonoră de la Legendele Toamnei, a șoptit Hannah. A cântat toată dimineața, de când m-am sculat. Stă acolo cu ușa închisă, ascultând caseta la nesfârșit. Am ciocănit și am rugat-o să dea muzica mai încet, dar încă se aude. A trebuit să-mi pun CD-player-ul ca să n-o mai aud.
– Nu se aude așa de tare, am spus.
– Dar este aiurea să stea acolo așa.
Cartea Idioata poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,7 rating based on 90.841 ratings (all editions)
ISBN-10: 6064404086
ISBN-13: 9786064404084
Goodreads: 51800613
Author(s):Publisher:
Published: //
Selin, o tânără americană de origine turcă, încearcă să răzbată prin hățișul care i se deschide înainte odată cu începutul studiilor la Harvard. Este anul 1995. Internetul și e-mailul reprezintă pentru ea o noutate absolută. Curiozitatea de a naviga într-o lume în care mesajul transmis ajunge instantaneu la destinatar adaugă o notă de fascinație studenției, care o surprinde cu viața de cămin, prieteniile noi, cursurile uneori captivante, alteori de neînțeles și relațiile stranii, acaparatoare.
Fragmentul zilei – 26 ianuarie 2020: Idioata – Elif Batuman