În cartierul londonez Stepney nu mai rămăsese mare lucru din Cardigan Street, nici din Balaclava Street, Alma Terrace sau din Waterloo Place, care purta un nume atât de nepotrivit.
Campania Blitz le făcuse una cu pământul spre sfârşitul lui 1940. Patru străzi întregi fuseseră spulberate într-o masă mare de moloz colţuros. În primăvara lui 1941, natura îşi ceruse drepturile: pământul fusese luat în stăpânire de tufe de mur şi de soc, urzicile îşi înfipseseră rădăcinile galbene printre cărămizi, iar printre ruine apăruseră insuliţe de liliac de vară şi de volbură. În 1943, o grădină sălbatică făcuse uitată sălbăticia războiului.
În primele luni ale anului 1944, câțiva copii jucau şotron, desenat cu creta pe dalele albastre şi roşii care fuseseră cândva pardoseala unei bucătării.
Un băiat gras, cu ochelari fixaţi cu un bandaj Elastoplast, era prea stângaci pentru a fi lăsat să joace. Obligat să asiste, stătea pe margine, plictisit, privind din când în când spre est. Numărul bombardierelor era din nou în creştere. Îi fusese dor de ele. Ca orice alt băiat de vârsta lui, putea deosebi un Dornier de un Heinkel sau un Hurricane de un Spitfire. Dacă acestea nu ieşeau la înaintare, exista un joc mai puţin de urmărit. Băiatul privi în jos, spre zidul lung, din cărămidă neagră, care separa ceea ce fuseseră cândva Alma Terrace şi Cardigan Street. O corcitură de câine sărise peste zid, ţinând între dinţi ceva lung şi flasc. Băiatul cel gras urmări cu privirea câinele ce începu să alerge în jurul zonei bombardate, urmând un drum propriu, neregulat, de-a curmezişul pardoselilor, peste ziduri, prin rămăşiţele fragmentate de ferestre, înăuntrul şi în afara camerelor deschise, agitându-şi ocazional trofeul şi scuturându-şi blana maronie, pătată, în extazul încântării.
– Aţi văzut câinele ăla? îşi întrebă el prietenii.
Aceștia îl ignorară, înecându-i vorbele în strigăte. Câinele nu se opri, nici măcar pentru a se uşura. Parcursul circular părea să se micşoreze, tinzând spre un centru necunoscut. Nebunia sa era metodică.
– Are ceva în gură!
Fu din nou ignorat. Câinele ţopăi şi îşi scutură blana, iar când băiatul cel gras se întoarse pentru a-i urmări cercul care se tot micşora, îl înconjură cu o mişcare rapidă şi îi depuse la picioare preţiosul dar. Băiatul se holbă, venindu-i greu să creadă ceea ce putea vedea limpede pentru prima dată: câinele lăţos îi lăsase ciotul zdrenţuit al unui braţ omenesc.
Troy opri maşina sub calea ferată Ludgate Hill. Era beznă şi un ger cumplit. Îl supăra cicatricea recentă de pe braţ, îi amorţiseră degetele şi îi curgea nasul. Începu să-şi dorească să fi făcut drumul la lumina zilei, însă Londra scăldată în întuneric avea pentru el un farmec inefabil. Încercase, cândva, să le explice colegilor de ce îi plăcea munca de noapte.
– E ca mersul pe apă, spusese, neprimind nicio reacţie. E ceva jungian, cred. Mă simt ca şi cum mi s-ar permite accesul deplin în inconştientul colectiv al oraşului.
Urmase o rafală de râsete. Blasfemia primei remarci a lui Troy era dincolo de înţelegere, iar cea de-a doua impunea râsul, cu atâtea cuvinte polisilabice. Dacă nu era atent, Troy avea să devină un bătrân josnic, chiar mai rău, spuseseră, un terchea-berchea desăvârşit.
Se simțea în largul său în respiraţia plină şi sufocantă a nopţii, însă nu singur. Scânteia pe care o întrevăzuse se concretiză în forma unei lanterne. Un gardian ARP agita lanterna în direcţia lui, în timp ce se apropia cu maşina. Troy lăsă geamul în jos şi aşteptă pomelnicul de clişee obişnuit.
– Nu poţi merge mai departe! Au ratat Catedrala la milimetru. Ar fi trebuit să întorci la Ludgate Circus.
Troy răspunse încet:
– E blocat drumul? Trebuie să trec.
– Aşa spun toţi.
Gardianul făcu o pauză. „În următoarea secundă“, se gândi Troy, „se va produce inevitabilul“.
– Drumul acesta… este într-adevăr necesar?
Troy era conştient că, într-o zi, un asemenea aforism îl va determina să reacţioneze violent.
– Sunt poliţist. De la Scotland Yard. Trebuie să ajung la secţia de poliţie Stepney.
– Pot să văd legitimaţia?
Troy avusese strâns în mână actul de identitate. Ridică mâna stângă din poală şi ţinu legitimaţia în bătaia lanternei. Gardianul privi de la figura lui Troy la act şi înapoi.
– Când eram de vârsta ta, luptam în tranşee.
Troy îl privi drept în faţă. Omul era înghiţit de întuneric aproape în întregime, însă vârsta îi era evidentă. Mustaţa tunsă, accentul englezesc standard, încheieturile care trosneau – toate descriau un om la cincizeci de ani, o generaţie pe care Troy ajunsese să o dispreţuiască. Era generaţia care se justifica mereu pentru ce făcuse în război, care susţinea cu fervoare naţionalistă că şi fiii lor ar trebui să îşi rişte viaţa într-un alt război cu germanii, o generaţie de trântori de salon, naivi ai Ligii Naţiunilor, crescători de orătănii veşnic nemulţumiţi. Troy încetase cu multă vreme în urmă să mai considere ARP şi Home Guard drept altceva decât inconveniențe patriotice.
– Sunt poliţai. Cred că e suficient.
În mintea lui, Troy îşi arse o palmă. De ce răspunsese la acuzaţia de laşitate?
– Războiul e acolo, băiete!
„Nu“, gândi Troy, călcând demarorul automat şi intrând în marşarier cu vechiul Bullnose Morris, „e chiar aici. Războiul, precum actele de caritate, începe acasă“. Întoarse spre sud la Ludgate Circus şi conduse încet în josul New Bridge Street. După opt ani ca poliţist, dintre care cinci petrecuţi aproape integral rezolvând cazuri de crimă, ajunsese să definească orice relaţie interumană în termeni de conflict. Craterele de la Blackfriars şi Puddledock se căscau în dreapta lui. În 1938, o femeie străpunsese cu o andrea ochiul soţului său infidel. Trecu pe sub Upper Thames Street şi boltele bombardate ale gării Cannon Street. În 1941, un maior din Regimentul de Infanterie East Kent îşi tăiase în bucăţi cu o baionetă soţia presupus adulterină. Presupus, însă nu dovedit: fusese spânzurat drept ucigaşul chinuit de remuşcări al unei femei nevinovate. Asemenea cazuri nu trebuiau rezolvate. Făptaşii nu părăseau scena crimei sau, dacă o făceau, dădeau buzna într-o secţie de poliţie câteva zile mai târziu şi mărturiseau. Troy privi spre sud, peste Tower Pier – deasupra zonei Bermondsey, noaptea fu despicată de trosnetul profund al unei bombe şi o flacără impunătoare se înălţă într-o strălucire satanică spre cerul lipsit de stele. Aici, sau suficient de aproape, londonezii se îmbăiaseră şi înotaseră în apa sărată a Tamisei, în verile fierbinţi dinainte de război, pe plaja artificială scobită departe de atingerea fluviului, chiar lângă Tower Bridge. În 1939, un băiat de opt ani se înecase, în ultimele ore de pace, ţinut sub apă cu forţa de sora lui în vârstă de unsprezece ani. Troy extrăsese cu răbdare mărturisirea faptei în prezenţa părinţilor incapabili să creadă şi rezistase unui interogatoriu furios în boxa martorilor. Pomelnicul nu avea sfârşit. Cu doar trei săptămâni înainte, un bărbat din Uxbridge îl ciopârţise cu toporul pe amantul soţiei sale. Se aruncase şi asupra lui Troy în cursul arestării, ciupindu-i o bucată de carne de pe braţ. Maşina intră în viteza a treia, hurducăindu-se către vârful Tower Hill, în timp ce un grup de bombe sfâşie din nou noaptea deasupra zonei Bermondsey.
Cartea Black out poate fi achiziționată de la:
- elefant.ro
- libris.ro
- cărturești.ro