Orwell Bookend nu era un om prea fericit. În acel moment, când un liliac mic se uita la el cu ochii lui speciali întorși cu susul în jos, nu era sigur că fusese fericit vreodată. Poate cândva, cu multă vreme în urmă, când încă o mai avea în preajmă pe Aurelia, prima lui soție. Înainte ca Effie, fiica lui, să fi scăpat de sub control într‑un asemenea hal. Și înainte ca el să fi urcat în podul plin de praf fără să‑și fi schimbat în prealabil costumul cu care mergea la serviciu.
Unde era copila aceea blestemată? Probabil se ocupa pe undeva de așa‑zisa „magie“, împreună cu păcălicii ei de prieteni – un ochelarist gras și o fată care părea îmbrăcată tot timpul în cămașă de noapte. Ei bine, Effie o s‑o încurce sigur, când va ajunge acasă. Trebuia să fi fost aici, în pod, conchise Orwell, și să fi luat deja cartea. Nu găsea nicăieri exemplarul din Cei aleși de Laurel Wilde pe care îl căuta, și exact lucrul ăsta îl făcea extrem de nefericit acum.
Nefericirea lui Orwell Bookend începuse, la fel ca multe nefericiri, după ce i se fluturase pe dinainte perspectiva fericirii, iar apoi i se furase cu cruzime. Asta se întâmplase cam cu patruzeci și cinci de minute mai devreme. În timp ce se întorcea acasă de la universitate, Orwell asculta radioul din mașină, și astfel auzise când se anunțase un concurs.
Orwell Bookend se dădea în vânt după concursuri. Nu o recunoștea în fața tuturor, dar concursurile chiar îl făceau fericit. Până când pierdea. În fiecare vineri, dezlega cu grijă rebusul criptic din Gazeta Orașului Vechi, apoi îl expedia la o căsuță poștală din Mărginime. Costul timbrelor consumate în decursul anilor depășea cu mult valoarea premiului, un cupon de cincisprezece lire destinat exclusiv cumpărării de cărți, dar Orwell n‑avea să‑și găsească liniștea până când nu obținea cuponul acela, pe care plănuia să‑l expună înrămat în biroul lui.
Al doilea lucru care îl făcea fericit pe Orwell Bookend era să câștige bani, deși nu se pricepea foarte bine la asta (după cum demonstra și povestea cu cuponul). Măcar dacă ar fi reușit să găsească acum cartea aia – prima ediție cartonată din Cei aleși, pe care i‑o cumpărase Aurelia lui Effie cu mulți ani în urmă –, în felul ăsta s‑ar fi putut înscrie la concurs, plus să câștige bani. Așa spuseseră la radio. Cine avea norocul să dețină un exemplar cartonat din Cei aleși se putea prezenta vineri la Primărie, unde urma să primească cincizeci de lire bani gheață, plus posibilitatea de a câștiga curent electric gratuit și nelimitat pentru toată viața. Cine avea o ediție broșată primea pe ea zece lire.
Cincizeci de lire deveniseră o grămadă de bani de când avusese loc, cu cinci ani în urmă, cutremurul mondial. După cutremur, economia, ca multe alte sisteme complexe, devenise obosită și arțăgoasă și începuse să se poarte urât. Se vedea clar că n‑o mai interesa să urmeze un toptan de reguli matematice. Astăzi merita fără discuție să ai cincizeci de lire, cu toate că mâine, cine știe?
Dar curent electric gratuit și nelimitat, pentru toată viața! Ăsta chiar era un premiu care merita câștigat. De la cutremur, nimeni, oricât de bogat ar fi fost, nu mai avea acces nelimitat la electricitate. Bine, nimeni în afară de Albion Freake, cel care deținea, întâmplător, toată electricitatea din lume. Din cine știe ce motiv, compania lui, Albion Freake Inc., oferea acum acest premiu și punea la bătaie și banii. Orwell Bookend trebuia doar să găsească blestemata de carte. Nu era chiar cartea lui, evident. Era a lui Effie. Însă lui Orwell Bookend nu‑i păsa nici cât negru sub unghie.
Capul lui dr. Green semăna cu un cartof fiert. Dar nu cu un cartof fiert normal și drăguț, spălat și curățat înainte de fierbere, ci cu un cartof bătrân și uscat, cu coajă tare, care stătuse prea mult în pământ și, cu toate că era fiert, tot mai încolțeau din el smocuri ciudate de păr. Lui Maximilian Underwood smocurile acelea i se păreau aidoma unor rădăcini care s‑au aventurat curajos să iasă la lumină, apoi au murit instantaneu.
Dr. Green se afla în mijlocul unei povești cu tâlc – cel mai rău gen de poveste, după părerea lui Maximilian – în care o cotoroanță bătrână, cocoșată și misterioasă îi dădea o pereche de adidași jerpeliți unui copil sărac, într‑un centru unde se strângeau donații.
– Bătrâna îi șopti fetiței că pantofii sunt vrăjiți, zise dr. Green, cu o voce deopotrivă moale, umedă și unsuroasă, ca margarina.
Maximilian știa precis ce urma să se întâmple în poveste. Toată lumea, desigur, știa ce urma să se întâmple în poveste. A doua zi, fata avea să se încalțe cu adidașii și să câștige o cursă de alergări cu cel mai bun timp înregistrat vreodată. Pe urmă o descoperea un antrenor faimos, care o implora să poarte pantofi de sport mai buni. Ea refuza, evident, să poarte altceva decât adidașii ei jerpeliți și „magici“. În cele din urmă, se întâmpla inevitabilul. Rivala îi fura pantofii și i‑i ascundea. Fata era obligată să concureze încălțată cu adidași obișnuiți. Și, desigur, câștiga și așa. Morala: nu pantofii contaseră. Sfârșit.
– Să medităm acum asupra câtorva aspecte, zise dr. Green, după ce termină povestea.
Se duse spre o tablă mobilă, pe rotile, care tot restul săptămânii zăcea în debara și apărea numai luni seara, pentru aceste cursuri destinate Neofiților – adică persoanelor epifanizate de curând, în special copii – cu menirea să‑i învețe noțiunile de bază ale magiei. Era primul curs la care participa Maximilian. Sperase să găsească aici cel puțin cazane clocotinde, sau, în mod ideal, obiecte care să zboare în jurul camerei și să ia foc. Nici vorbă. Numai și numai plictiseală.
Pe tablă exista o listă cu lucruri interzise Neofiților, iar până acum lista fusese subiectul principal al cursului.
Cartea Cutremurul mondial II: Cei aleși poate fi cumpărată de la:
- elefant.ro
- libris.ro
- cărturești.ro
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 26 martie 2020: Cutremurul mondial II: Cei aleși – Scarlett Thomas