Pe tăblia mesei așteptau mântuirea trei cești și o cană, unele goale, altele pline, toate mirosind a țuică. Albastrul porțelanului de Alba Iulia se îmbia cu galbenul licorii zăvorâte îndelung în butoiul de dud. Afară, după-amiaza de primăvară neîntrupată lucea blând; camera unde ne adunaserăm păstra amprenta focului de peste iarnă.
Când aflase de isprava sorei mele, tata – mânat de simțăminte contrarii – alergase în beci. Știam cât de mult arde să dea cep „dușmanului”, dar acum, treaba făcută, sorbea cu înghițituri zgârcite zeama cea tare a prunelor de-anțărț. Obrazul trăda, roșu, emoția nepritocită, mâinile puternice nu-și găseau astâmpăr cu niște țigări fărâmicioase.
Tușa Maria își mângâia gușa bălană. Plină, pântecoasă, pașnică și parșivă de felul ei, se străduia să-și reprime râsul, maliția, falsa îngrijorare, dar nu reușea. O traduceau ochii, cu licăriri lunecoase, verzi. Faptul că încă nu atinsese ceașca voia să însemne că împărtășește necazul părintelui meu. Confident al soră-mi, ghicisem scopul vizitei mătușii: „vestire și împăcare”; acum îi sprijineam discret demersul și mă amuzam admirând strategia folosită pentru curățirea patimilor vărului ei – tatăl meu. Însă acesta nu sesiza nuanțele și intențiile tușei, sau nu vrea. Iar țuica întărâta osteneala lui de a rămâne pe întăritele poziții ale refuzului.
– Nu, Mario! Eu nu stau la discuție cu ei! – repeta pentru a nu știu câta oară. – De ce? Așa trebuia să facă? Ce, sunt bătaia de joc a ei? Suntem niscai amărâți cumva? Eu nu stau la discuție!
– Parcă poți să stai la discuție cu tineretul din ziua de azi? Așa e, Stane! Nici să nu te uiți la ei! Ce știu ei, afară de distracție și plimbare? Și pe urmă, vorba ta, așa se face ce făcură? Hai, mai zici, dacă o lua cu sania sau cu brișca! Dar așa? Pe jos? Nici măcar cu vreo Dacie de Doamne-ajută? Că de ARO…
– Vezi? Eu ce-ți spuneam? Mă, te-nțeleg, e mare, n-o mai ceri de la mine, știe ce face, are atâta școală, și-așa e lumea de-acum, n-o să mă pun eu contra! Dar nu așa, să nu spui! De ce? Suntem niscaiva amărâți? N-avem și noi de toate în curte, n-avem pe ce pune mâna la nevoie? N-avem ce așeza pe masă? Uite, numai țuica-asta! Ia de gustă, Mario! Nu e bună?
Înainte ca tușa Maria să întindă mâna, tata lipise mustața de cercul ceștii. După ce răsturnă lichidul pe gât, fața lui se veseli. Tușa sorbi, cu buzele țuguiate, în felul femeilor care joacă prefăcătoria. Un zâmbet subțire se răsfrânse pe gura ei. Glasul căpătă o candoare irezistibilă. Îmi mușcam limba să nu izbucnesc în râs.
– Așa e, Stane! U-u-u! – făcea. – Ce țuică bună! Păcat să n-o guste și ei, zău!
– O picătură nu le dau, Mario! Așa să-mi facă ea mie? Numai să-i prind pe-aici, că îi cotonogesc!
– Țuica asta îmi amintește de seara când al lui Haiduc a furat-o pe țața! – spuse tușa Maria, ca și cum n-ar fi auzit ce zisese tata. – Țuică beam în seara aceea de Bobotează! Uite, parcă văd…
– A, păi și sor-ta, Zorina!… – făcu tata un gest a „lasă că știu eu ce-i poate pielea”. Tușa Maria continuă:
– Era în seara de Bobotează. Peste zi, țața ajutase pe bucătăreasa generalului Paulian la pregătirea mâncărurilor pentru sindrofia ce o dădeau, ca în fiecare an, și la care veneau – deh, că știi! – numai boieri. Ne așezaserăm cu toții la masă, afară de țața, care mâncase acolo, la ăia! Pe măsuța noastră rotundă, lângă care ședeam pe scăunele, pusese mama – parcă văd: ciorbă de perișoare, sarmale, tobă, cârnați, mămăligă, lapte acru, murături… Soră-mea Leana zise: „Hai Zorino, stai și tu lângă noi și gustă!” Dar țața, din vârful patului: „Nu pot, Leano, sunt sătulă de mâncare, ce-ți închipui c-am făcut eu azi?” Am început să ciocnim ceștile cu țuică la fel de galbenă ca a ta, Stane, dar nu așa de bună…
Aici tușa Maria se opri din povestit și vlăgui vasul ținut între degete. Tata se rezemase cu un cot pe masă, pusese picior peste picior și, după cum îl cunoșteam, trecuse în faza a doua de beție, când asculta cu bunăvoință pe tovarășul de „citit” băutura. Am apucat cana și am umplut din nou ceștile.
– Cum eram noi gălăgioși, n-am deslușit cine îl strigă pe frate-meu. Doar așa, un glas din drum: „Băi Mariane, ia ieși nițel pân-afară!” Fiindcă țață nu mânca, mama îi zise: „Ia du-te, Zorino, și vezi ce e!” Țața, parcă văd, și-a legat basmaua sub bărbie, și-a pus un pieptar pe umeri, s-a încălțat cu niște papuci de-i purta prin casă, a ieșit în tindă și – dusă a fost! Când ne-a povestit mai târziu ce-a pățit, cine s-o creadă? Cică a ieșit pe prispă și s-a pomenit cu o dulamă pe cap! N-a văzut nimic, n-a putut nici să țipe, nici să miște! Doi inși au luat-o pe sus, au trântit-o, la poartă, pe niște fân într-o sanie șiii…. Dă bice la cai, fuga prin sat! Unde o duceau, cine erau. habar n-avea! Ei tăceau și-o țineau înfășurată ca pe-un copil în scutece. Doar când s-a dat jos în curtea lui Fănică Leu, i-a cunoscut și-a zis: „Radule, tu mă duci acasă, că mama nu știe nimic!”
Cartea Prunele electrice poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 27 ianuarie 2020: Prunele electrice – Dumitru Ungureanu