Ne mutam în permanență, mereu spre mai bine, mereu în căutarea unei vieți mai bune. Abia reușeam să fac față valului de emoții pe care mi‑l provocau mutările. Deși frecventasem atâtea școli primare și gimnaziale, încât nici nu‑mi mai aminteam exact numele lor, la gândul că schimbam întruna liceul îmi venea să mor. Era al treilea la care mergeam în mai puțin de doi ani, iar viața mea părea o înșiruire de rahaturi zilnice. Uneori abia mai puteam să‑mi mișc buzele. Mă temeam că, dacă voi vorbi sau voi striga, furia va pune stăpânire pe colțurile gurii mele și mă va sfâșia în două.
Prin urmare, tăceam.
Era sfârșitul unui august învăluit de o căldură întreruptă când și când de câte o adiere de vânt. Eram înconjurată de ghiozdane rigide, de blugi scrobiți și de puști care miroseau a plastic proaspăt. Păreau fericiți.
Am oftat și am trântit ușa dulăpiorului.
Pentru mine nu era decât altă primă zi de școală într‑un nou oraș, așa că am făcut ce făceam mereu când intram într‑o școală nouă: nu m‑am uitat la cei din jur. Oamenii se uitau mereu la mine, iar, dacă le întorceam privirea, adesea interpretau gestul meu drept o invitație la conversație și, aproape de fiecare dată când mi se adresau, spuneau ceva jignitor sau o prostie ori poate amândouă, prin urmare hotărâsem cu mult timp în urmă că era mai ușor să mă prefac că, pur și simplu, nu există.
Reușisem să supraviețuiesc primelor trei ore din acea zi fără niciun incident major, dar încă mă chinuiam să mă orientez prin școală. Se pare că următorul curs avea loc în capătul opus al campusului, iar eu încercam să‑mi dau seama unde mă aflu – verificând numerele sălilor în noul meu orar –, când a sunat clopoțelul. În clipa în care am ridicat privirea, uimită, ca să mă uit la ceas, am constatat că marea de elevi din jurul meu dispăruse. Rămăsesem singură pe culoarul lung și pustiu, cu orarul mototolit în pumn. Am strâns din ochi și am înjurat în barbă.
Într‑un târziu, am găsit sala de curs, dar întârziasem șapte minute. Am deschis ușa, balamalele au scârțâit discret, iar elevii s‑au răsucit pe locurile lor. Profesorul s‑a întrerupt, rămânând cu gura căscată, ca pentru a rosti ceva, și cu chipul împietrit între două expresii.
A clipit.
Mi‑am ferit privirea, cu toate că mi se părea că încăperea se contractă în jurul meu. Fără un cuvânt, m‑am strecurat în cea mai apropiată bancă liberă. Am scos un caiet din ghiozdan. Am luat un stilou. Abia mai respiram, așteptând ca momentul să treacă, așteptând ca toată lumea să se întoarcă la locul ei, așteptând ca profesorul să‑și reia discursul, când, deodată, el și‑a dres glasul și a zis:
– Așadar, cum spuneam, programa include câteva lecturi obligatorii, și aceia dintre voi care sunt noi aici – a ezitat, s‑a uitat la lista pe care o ținea în mâini – s‑ar putea să nu fie obișnuiți cu curriculumul bogat și extrem de solicitant al școlii noastre.
S‑a oprit. A ezitat din nou, după care a mijit ochii, uitându‑se la hârtia lui.
Și apoi, ca din senin, a reluat:
– Acum, te rog să mă scuzi dacă pronunț greșit. Sharon, nu? a întrebat și a ridicat capul, privindu‑mă drept în ochi.
– Shirin, l‑am corectat eu.
Elevii s‑au întors din nou spre mine.
– A! a exclamat profesorul, domnul Webber, dar nu a mai încercat să‑mi pronunțe numele. Bine‑ai venit!
Eu nu i‑am răspuns.
– Așadar, a reluat el zâmbind, îți dai seama că acesta este un curs avansat de limba engleză.
Am ezitat. Nu eram sigură ce răspuns aștepta la o astfel de afirmație evidentă. În cele din urmă, am zis:
– Da?
El a încuviințat din cap, apoi a râs și a reluat:
– Draga mea, s‑ar putea să fi nimerit în clasa greșită.
Voiam să‑i spun să nu mi se mai adreseze cu draga mea. Voiam să‑i cer ca, în general, să nu‑mi mai vorbească deloc.
– Sunt în clasa în care trebuie, i‑am zis, în schimb, ridicând orarul mototolit.
Domnul Webber a clătinat din cap, zâmbind în continuare.
– Nu‑ți face griji, nu e vina ta. Li se mai întâmplă elevilor noi. Totuși, sala unde se desfășoară cursul de engleză ca limba a doua este ceva mai…
– Sunt în clasa în care trebuie, bine? am rostit ceva mai apăsat decât intenționasem. Sunt în clasa în care trebuie.
Rahaturi din astea mi se întâmplau la tot pasul.
Nu conta cât de lipsită de accent era engleza mea. Nu conta că le spuneam oamenilor iar și iar că m‑am născut aici, în Statele Unite, că engleza este limba mea maternă, că verii din Iran se amuzau pe seama mea și a persanei mele mediocre, cu accent american – pur și simplu nu conta. Toată lumea presupunea că abia am coborât de la bordul unui vas sosit dintr‑o țară străină.
Cartea Oceanul care ne desparte poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,1 rating based on 64.094 ratings (all editions)
ISBN-10: 6067936461
ISBN-13: 9786067936469
Goodreads: 52253209
Author(s):Publisher:
Published: //
From the New York Times and USA Today bestselling author of the Shatter Me series comes a powerful, heartrending contemporary novel about fear, first love, and the devastating impact of prejudice.
It’s 2002, a year after 9/11. It’s an extremely turbulent time politically, but especially so for someone like Shirin, a sixteen-year-old Muslim girl who’s tired of being stereotyped.
Shirin is never surprised by how horrible people can be. She’s tired of the rude stares, the degrading comments—even the physical violence—she endures as a result of her race, her religion, and the hijab she wears every day. So she’s built up protective walls and refuses to let anyone close enough to hurt her. Instead, she drowns her frustrations in music and spends her afternoons break-dancing with her brother.
But then she meets Ocean James. He’s the first person in forever who really seems to want to get to know Shirin. It terrifies her—they seem to come from two irreconcilable worlds—and Shirin has had her guard up for so long that she’s not sure she’ll ever be able to let it down.
Fragmentul zilei – 27 octombrie 2019: Oceanul care ne desparte – Tahereh Mafi