– Bunicăăă!!! Nu mai vorbi așa tare! am mieunat ca o mâță răsfățată, trăgând-o de rochie, rotindu-mi jenată ochii în stânga și-n dreapta, să fiu sigură că nu mă vede cineva cunoscut.
– No! La vreme ți-a fi rușine cu mine, mi-a răspuns la fel de sonor, cu o voce slobodă care se izbea de toți pereții autogării, mare cât o catedrală, plină stup de oameni.
– Ai grijă să nu-ți honioșești vigănuța, continuă netulburată, făcându-mă să pufnesc roșie ca focul în obraji:
– Ufff, bunică…!
Eram îmbrăcată într-o rochiță albă cu floricele albastre dintr-un material brodat, purtam niște pantofi de lac vișinii, eram știrbă și aveam un breton mult prea scurt, retezat fără milă de mama, cu două degete bune deasupra sprâncenelor, să fie sigură că nu îmi intră părul în ochi cât stau la bunici. Spânzuram cu importanță o gentuță roz cu floricele mov aplicate și mă țineam de fustele bunicii, să nu mă pierd, că mâinile îmi erau ocupate cu două plase grele, de rafie.
Venise la Cluj, dis de dimineață, cu singurul autobuz, ce pornea din Sava de pe Botău în creierii nopții, la ora patru, și se întorcea spre seară, să ducă și să aducă puținii navetiști care lucrau la oraș.
Aveam vreo patru ani și începusem să mă simt domnișoară, iar bunica îmi strica imaginea cu vocea ei la fel de liberă aici, ca și acasă, în ogradă sau pe hotar.
Se așeză pe un colț de bancă acoperită cu mușama neagră.
– Hai! Stai în fotoliu până vine cursa, îmi zise și râsul îi sună dulce-lipicios, ca la o fetiță. Își depărtă picioarele să mă așez, ca de obicei, în „fotoliu”, adică în pliul format de rochie și șorț, și să mă sprijin cu mâinile de genunchii ei. Eram obosită și-mi era somn, așa că m-am cuibărit ascultătoare, căscând ochii și gura când autobuzul uriaș trase la peron, pufnind zgomotos și metalic ca un balaur proaspăt îmblânzit.
Într-un târziu, șoferul a deschis ușa, iar oamenii s-au urcat fără grabă, salutându-l și găsindu-și locuri.
Până dincolo de Apahida, șoseaua era asfaltată și autobuzul mesteca lin, până da cu botul în drumul pietruit. De acolo se supăra și te hurduca haotic. Mie îmi plăcea că mă saltă ca pe o minge trecând nervos pe lângă case, păduri, dealuri. Uitam de oboseală, râzând știrb când câte o groapă mai îndrăzneață părea că vrea să-l rupă în două. Bunica mă ținea de-o mână, să nu fac cunoștință cu podeaua, dar nu-mi strica bucuria.
Oamenii povesteau între ei, fără să le pese că aproape cădeau de pe locuri. Unii, care munciseră din greu peste zi, dormeau cu gurile căscate și cu degetele încleștate prin somn de barele scaunelor din față.
Când ajungeam în dealul Savei, bucuria mi se aduna în gât și mă ridicam pe vârfuri, întotdeauna nerăbdătoare să văd pe geam ulițele satului, înșirate cuminți ca într-un fund de căldare cu marginile întinse și împădurite până spre casa bunicilor, din spatele căreia grădina ieșea îndrăzneață până sus pe deal, la morminte, unde nucul mare și bătrân stătea de pază. Cele două biserici, ca doi ochi de veghe, păreau dinadins așezate fiecare la câte un capăt de sat. Cea românească, micuță și veche de multe sute de ani, era ocrotită de coroanele rotunde ale pomilor bătrâni ce o înconjurau, iar cea ungurească, albă, se înălța luminoasă, având în spate tufe mari de melin.
Bunicul, însoțit de Rimbor, ne aștepta pe Botău și lua greutățile din mâinile bunicii:
– Ați venit, Ană? o întreba cu vocea aceea dragă și caldă, cu care-mi spunea în fiecare seară povești și mă învăța rugăciuni. Apoi se întorcea către mine și mă stârnea la vorbă. Asculta serios ce-i spuneam, se mira și mă aproba, dar avea muguri de râs în privirea lui albastră de Moș Crăciun. Blând și bun era bunicul și-l iubeam de nu mai puteam. Nu-mi venea să cred când mătușile îmi povesteau că, pe vremea când erau ele copii, bunicul le pedepsea și le punea în genunchi.
Rimbor dădea din coadă și mă adulmeca, fericit și el că mă vede. De la punte nu mai aveam răbdare și o luam la fugă pe rât să ajung mai repede în ogradă, să văd ce s-a mai întâmplat în lipsa mea și să mă dau pe hinta atârnată de bunicu’ pe-o creangă groasă a pomnițerului ce acoperea ca o umbrelă întreaga ogradă. Era așa de mare că se întindea până la poiată, iar crengile lui cred că ajungeau în cer.
Buncii veneau fără grabă, povestind și zâmbind, bucuroși de parcă ar fi fost despățiți mult timp, nu doar câteva ore și, chiar dacă nu eram atentă la vorbele lor, mă adia dulceața vocilor care se împleteau la fel de strașnic ca și lanțul din care era făcut huțuțul meu.
Bunica se apuca să facă de cină și mă chema să o ajut. Cu Rimbor după mine, mă duceam să-i aduc petrinjei. Pe el îl lăsam la portiță, să nu rupă straturile și să nu se încâlcească în roșii, în ardei, în busuioc ori în alte multe tufe verzi, pentru că grădinuța era o adevărată împărăție: un soi de pădure miniaturală unde eram eu, un priceput Gulliver al piticilor, pășeam cu grijă, să nu cald, de pildă, pe frunzele de castraveți. Erau supărăcioși dumnealor și se făceau amari dacă se întâmpla cumva accidentul.
În ogradă, parfumul cald de struguri și de prune coapte era tulburat de aromele ce veneau din cohie. Bunica amesteca iute în laboș. Făcea tocană albă și mămăligă. Eu ședeam pe scăunelul făcut de bunicu’ și povesteam, iar Rimbor stătea lângă mine ascultându-mă cu o ureche și adulmecând mirosul ce-l zăpăcea de poftă. Două mâțe se jucau fără frică lângă el, știind, dintr-o lungă conviețuire, că, deși mare, roșcovanul era moale ca o perină, speriind doar străinii ce ar fi cutezat să pună piciorul în ograda noastră.
Cartea Ana poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 27 septembrie 2020: Ana – Em Sava