C A S A C U T R E I PIANE
Sunt ani buni de când simt nevoia dar, în același timp, ezit să-mi aștern amintirile pe hârtie. Prima mea amintire este o VALIZĂ pe un dulap din casa în stil brâncovenesc în care locuiam. Cred că aveam puțin peste trei ani și n-am putut niciodată să mi-o șterg din minte. Era, așa cum mi-a spus bunica, valiza tatălui meu, care se aștepta din clipă în clipă să fie ridicat de Securitate. Erau anii ’50 și să fii fiul fostului prefect liberal era suficient ca viața să nu-ți mai aparțină. Bunica îmi spunea că, atâta vreme cât valiza nu se clintea din acel loc, tatăl meu rămânea cu noi. Acea valiză, de acolo de sus, m-a obsedat mai mulți ani la rând; cât timp o vedeam acolo intuiam că nimic rău nu putea să mi se întâmple. Într-o zi, venind de la școală, am constatat dispariția valizei. Înfricoșată, am început să alerg prin casă în căutarea tatălui meu care tocmai îmi venea în întâmpinare. Nedumerită, am plâns și am râs de bucurie. Mi-a explicat, blând și liniștit, așa cum o făcea el de fiecare dată, că, pentru moment, acea valiză nu își mai avea rostul acolo sus pe dulap.
Locuiam claie peste grămadă, nouă persoane, la parterul unei case boierești care fusese construită între cele două războaie pentru o singură familie. Era casa bunicilor mei materni în care se refugiaseră, după abdicarea Regelui, mai multe rude cu „probleme”. Bunicul meu farmacist, rămas văduv cu doi copii mici după moartea fulgerătoare a bunicii mele bune, recăsătorit cu Mili, o grecoaică putred de bogată (ca zestre primise o stradă de case), s-a trezit, în urma naționalizării, și fără farmacie și fără vreo altă proprietate; ni s-a permis totuși să rămânem în casa noastră în calitate de chiriași. Cele șase încăperi, înalte de patru metri, despărțite între ele prin uși cu geamuri de cristal erau: fostul salon, un hol imens, o sufragerie și numai trei așa-zise dormitoare. Salonul era ocupat de fratele mamei, actorul, și de soția lui sârboaică; un dormitor era al bunicilor mei materni, un altul al părinților, iar eu dormeam cu bunica din partea tatălui, Mica, în sufragerie. În ultima cameră stătea o mătușă de nouăzeci de ani a lui Mili, fosta iubită a premierului grec Venizelos. Îi spuneam tanti Sonița și n-am uitat, pentru că atunci mi s-a părut de neînțeles, ce i-a cerut primului ei soț, și anume ca în noaptea nunții să-i umple cada („baignoire” cum spunea ea) „avec champagne et parfum de roses”. Acolo se strecurau o dată la două săptămâni, venind de la Râmnicu-Sărat unde aveau domiciliu obligatoriu, sora și cumnatul lui Mili, moșieri greci. Veneau la noi ca să facă baie (aveam totuși o baie și o toaletă de serviciu), pentru că la Râmnicu-Sărat fuseseră obligați să-și construiască singuri un bordei din chirpici. În cele două zile cât rămâneau la noi, simțeam încordarea și teama tatălui meu; dacă ar fi fost denunțați, Tata și Mama și-ar fi pierdut slujba.
Multe lucruri îmi păreau ciudate în acea casă; de pildă cele două șemineuri uriașe din hol și din sufragerie care în timpul iernii erau încălzite cu niște aparate hidoase din tablă în care se ardeau semințe de floarea soarelui și rumeguș; lămpile de Murano care atârnau din tavan, luminând în mod straniu mobilele desperecheate (cândva prețioase) așezate acum după necesitate și cum dă Dumnezeu; misterul cel mai profund îl constituiau cele trei piane ‒ două cu coadă și o pianină ‒ care împovărau și mai tare conviețuirea în spațiul devenit pentru noi toți atât de strâmt.
Mult mai târziu am înțeles că Mili și sora ei, Jenița, făcuseră studii de pian și pictură la Lausanne și că frații și cumnatul rămași în București erau pianiști și violoniști de talie internațională, cu studii la Paris. Un alt lucru pe care nu-l pricepeam era cum de în bucătăria, ce-i drept uriașă, erau patru aragaze cu butelii și fiecare familie își gătea felul ei de mâncare: moldovenesc (Sița, femeia noastră de serviciu), ardelenesc (Mica), grecesc (Mili și ai ei), sârbesc (soția unchiului meu).
Construită să fie o vilă elegantă (în pivniță au rămas mult timp caloriferele pentru încălzirea centrală, cumpărate înainte de război), casa nu a avut niciodată noroc, pentru că, și după mai bine de cincizeci de ani de la naționalizare, a rămas tot a statului și tot cu o groază de chiriași (totuși Primăria s-a gândit să-i pună pe frontispiciu semnul de monument istoric).
De numele lui Iosif Vissarionovici Stalin sunt legate vreo trei momente din copilăria mea. Mili, bunica mea artistă, și-a dat seama că poate să câștige câțiva bănuți pictând portrete pentru „tovarășii” atotputernici ai lumii și ai propagandiștilor locali. A făcut mai multe tablouri cu Lenin, Stalin și Gheorghiu-Dej. Când „tovarășul Stalin” și-a dat obștescul sfârșit, ea tocmai terminase un portret pentru raionul de partid. Cum „tovarășii” n-au mai onorat comanda, ani de zile „tătucul” a stat pe post de geam la fereastra de la pivnița noastră. Ne-a amuzat pe toți ideea, mai ales că vara trandafirii (roșii!) care urcau spre terasă îl acopereau complet. Eu însă trebuie să recunosc că am plâns la moartea „tovarășului”. Aveam vreo patru ani și la radio în ziua respectivă a fost numai muzică funebră. Toți comentatorii se dădeau de ceasul morții, așa că am început să plâng fără să știu prea bine de ce. Tata, venit de la tribunal, m-a găsit plângând în hohote. M-a luat în brațe încercând să mă liniștească, întrebându-mă care era motivul. Când i-am spus de ce plâng a izbucnit în hohote de râs. La nedumerirea mea mi-a răspuns că moartea „tovarășului” era poate singurul lucru bun care ni se putea întâmpla în aceste vremuri. Văzând mai apoi unde a ajuns și tabloul „tovarășului”, am înțeles semnificația cuvintelor „Sic transit gloria mundi”. Ultima satisfacție pe care mi-a oferit-o „tovarășul” a fost când am constatat că orașul de la poalele Tâmpei, numit în acea perioadă Orașul Stalin, își recăpătase numele, Brașov.
Bunicii din partea tatălui n-au avut niciodată o casă. Bunicul meu, prefectul (pe care nu l-am cunoscut) a murit în seara în care s-au căsătorit părinții mei. Mica, în lacrimi, îmi povestea că a murit la timp, pentru că la câteva zile după înmormântare au venit să-l „ridice”. Era grav bolnav de inimă, așa că Dumnezeu a avut grijă de el, să moară în patul lui și nu la închisoare. Provenea dintr-o familie de intelectuali de țară, preoți și învățători. Tatăl meu, reconstituind arborele genealogic, a aflat că stră-stră-străbunicul lui fusese pisăr domnesc la curtea Moldovei. Bunicul tatălui meu studiase filozofia la Heidelberg. După terminarea studiilor, deși i s-a propus o catedră la universitate, a preferat să se întoarcă învățător în satul natal. Era pasionat (pe lângă filozofie) de vânătoare și pescuit.
În timpul partidelor de pescuit la care îl însoțeam, Tata îmi creiona cu duioșie figura „garibaldină” a lui moș Costache (purta o panglică neagră pe ochiul în care fusese împușcat în timpul unei vânători de fazani). Dacă nepotului reușise să-i transmită înclinația pentru filozofia germană, fiului (adică bunicului meu) îi sădise în suflet o puternică dragoste pentru tot ceea ce însemna satul dunărean, nevoile sale nemăsurate de carte și cultură.
Aminteam că prefectul nu a simțit niciodată nevoia să-și facă o casă; cu banii câștigați ca avocat a construit în județ patruzeci și două de școli identice (unele rămânând în picioare până în ziua de astăzi). Mica îmi povestea că sâmbăta și duminica se duceau în satele respective cu proiectul arhitectului și materialele de construcție necesare, iar țăranii ridicau școala făcând clacă. Pentru ca munca să fie mai ușoară, sătenii mai înstăriți pregăteau bucate, bunicul aducea vinul și totul se termina într-o sărbătoare câmpenească. Astfel copiii satului aveau, în sfârșit, o școală unde să învețe carte. Vinul era din producția proprie a bunicilor mei.
Pe locul unde astăzi se înalță un cartier de locuințe, la periferia orașului, bunicii își ridicaseră un conac în stil brâncovenesc în mijlocul a zece hectare de vie și livadă. Spuneau ai mei că printre primele cuvinte pe care le-am rostit a fost și „guguleii”, adică strugureii. Îmi plăcea enorm să mergem să culegem struguri din vie. Bucuria n-a ținut însă prea mult, pentru că Tata, ca să poată rămâne avocat în barou, a fost nevoit să „doneze” via. În anii următori, conacul (devenit grădiniță de copii) a fost și el dărâmat și apoi au apărut blocurile.
Faptul că ai mei au renunțat de „bunăvoie” la vie, nu m-a scutit pe mine să îndur cea mai umilitoare zi din copilărie.
Având atâtea piane în casă (se spunea că am ureche absolută), ai mei mi-au dat lecții de pian de la cinci ani; cântam zilnic pe pianina care se afla în dormitorul bunicilor și astfel, în mod firesc, am devenit elevă la școala de muzică.
Cartea Cotloanele nebănuite ale valizei poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
0,0 rating
ISBN-10: 6060293905
ISBN-13: 9786060293903
Goodreads: 209746014
Author(s):Publisher:
Published: //
Fragmentul zilei – 28 ianuarie 2021: Cotloanele nebănuite ale valizei – Cristina Onose
Alte titluri Creator.