Am venit în București în urmă cu șase ani, cu gânduri mari: să urmez ASE-ul și să devin economistă. Sunt olteancă la origini, născută și crescută în Slatina, Olt. Dorința mea cea mai arzătoare, încolțită în sufletul meu încă de prin clasa a opta, a fost să mă mut altundeva, unde nu dai nas în nas cu câte un cunoscut la orice colț de bloc. Am simțit mereu că mă sufoc și am sperat că un oraș mare îmi va aduce eliberarea de care aveam nevoie. Părinții mei sunt oameni simpli, muncitori. Nu au făcut o facultate la timpul lor și, fiind unicul lor copil, m-au sprijinit să-mi urmez visurile. Chiar dacă asta a însemnat să plec de acasă, printre străini.
Mi-am propus ca odată cu începerea facultății să slăbesc. Aveam nevoie de asta, măcar vreo zece kilograme. Da’ de unde! Iată-mă în prezent cu aceeași greutate. Am 1,68 m înălțime și 68 de kg. Nu sunt grasă – grasă, genul ăla despre care porcii spun că mai bine le sari, decât să le ocolești. Dar sunt destul de durdulică; am câteva straturi de colăcei. Mama mă alintă și-mi spune că sunt pufoasă. Pe ea o iubesc pentru asta, altcuiva nu i-aș permite. Am până și aceeași freză din timpul liceului: părul lung până sub umeri, drept și negru tăciune. Am abuzat practic de vopsea în timpul liceului, de parcă s-a dat lege de interzicere a cremelor colorante, iar eu am zis să-mi fac plinul. Cred că părul meu e îmbâcsit de pigment negru, și nici un decolorant din lume nu ar reuși să-mi scoată nuanța. Mi-ar fi plăcut să fiu mai îndrăzneață și să încerc și alte culori, dar nu, am rămas aceeași Ela. Conservatoare. Din când în când, îmi tund breton și-apoi îl las iarăși să crească. Și acu, am breton, parcă mai dă un pic de dimensiune feței mele rotunjoare. E singura mea aroganță în materie de coafură.
Am noroc cu ochii verzi, care mă mai scot din anonimat. Și cu sânii, recunosc. Dacă e să aleg un singur lucru care-mi place la mine, cu siguranță sânii ar fi prima mea opțiune. Sunt rotunjori și fermi, medii aș spune, nu sunt genul acela exagerat de mari, încât să-mi atârne până la buric sau să arate ca două fese. Mă mândresc și cu dinții mei, de care am grijă ca de ochii din cap. Îi am drepți și albi. Norocul meu. La ce nas mi-a dat Mama Natură, trebuia să compenseze și ea cu ceva. Dacă urăsc ceva la mine, mai mult decât colăceii, e nasul. Nu aș ști cum să-l descriu. Nu e cel mai lung nas sau cel mai cârn din câte am văzut – în cărțile cu vrăjitoare, bineînțeles. E ceva cu care nu mă împac, de parcă mi-ar fi străin. Pur și simplu, nu se potrivește cu restul fizionomiei mele. Dacă aș fi avut altul, aș fi fost chiar frumușică. Când vine vorba de vestimentație, și aici sunt cuminte. Prefer pantalonii, am doar vreo trei fuste în toată garderoba, și vreo două rochițe.
Am fost cam tocilară în facultate, trebuie să recunosc. Nu am lipsit de la niciun curs și de la niciun seminar până în anul patru. Mi-am făcut toate proiectele la timp, am fost activă la ore, dar, undeva, interesul pentru partea de economie a început să-mi scadă. Nici acum nu-mi pot explica de ce. La începutul ultimului an m-a apucat panica.
Oare ce voi face cu viața mea? Voi fi vânzătoare în mall cu o diplomă de economistă? Sau poate că voi fi o contabilă care nu vede altceva decât cifre, voi rămâne nemăritată, singură cu cele cinci pisici pe care le voi salva de pe stradă.
Cam așa îmi vedeam viitorul. Asta, până am dat peste un anunț despre posturi libere la o firmă de consultanță. Nici nu auzisem de așa ceva până atunci. Mi-am făcut un CV și m-am dus la adresă, ca oamenii care nu au mia muncit niciodată în viața lor și habar nu au cu ce se mănâncă un job adevărat.
Ekon Consult m-a atras și prin denumire. Mi-a sunat ca numele unei nave spațiale sau a unei noi planete descoperite în Sistemul Solar. Cert este că m-a dus cu gândul la explorare și tărâm nou. Așa că am pășit sfioasă în sediul lor, aflat cam la douăzeci de minute de locuința mea – fapt ceresc pentru un locuitor al capitalei. I-am spus fetei de la recepție că nu am un interviu programat și că doresc să las un CV. Am avut noroc că responsabila de recrutarea de personal doar ce a trecut pe acolo.
Greta, mi s-a prezentat scurt. Dacă ai douăzeci de minute la dispoziție, putem avea o primă discuție acum, mi-a spus, amabilă.
M-au trecut toate transpirațiile. Aveam tot timpul din lume, dar nu eram pregătită emoțional pentru un interviu. Nici măcar nu eram îmbrăcată pentru unul. Și-apoi, mi-a răsunat în gând prima discuție și m-am întrebat de câte va fi nevoie pentru a te angaja?
Cartea Infidela poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.