Luna aproape plină, își oglindea chipul în suprafața liniștită a apei. Lacul, înconjurat de pădurea care părea de argint, strălucea sub razele astrului. Era o liniște deplină, de parcă nicio vietate nu sălășluia la adăpostul pădurii. Stelele se reflectau în apa lacului, făcându-l să arate de parcă tot cerul se mutase în adâncurile lui. Din când în când, liniștea din jur era străpunsă de țipetele ascuțite ale unei cucuvele.
O adiere blândă de vânt făcu frunzele copacilor să se miște într-un ritm ceresc, ca o melodie venită din altă lume. Iarba din jurul lacului se culcă la pământ, de parcă ar fi fost călcată de o ființă nevăzută, iar în jurul ei flori galbene înfloreau din senin.
Apa lacului începu să tremure, animată de aceeași atingere invizibilă care făcuse iarba să se culce la pământ. Și, deodată, sub razele argintii ale Lunii, apăru de nicăieri silueta unei tinere. Corpul mlădios îi era acoperit de văluri argintii, create din însăși razele Lunii. Se așeză pe marginea lacului și întinse ușor degetele subțiri spre suprafața apei. Când mai avea puțin să atingă lacul, o voce care părea că venea din străfundurile apei, străpunse liniștea:
– Ceasul a venit, voinicul n-a sosit!
Tânăra își retrase mâna cu iuțeală și se ridică.
– Va veni! Mi-a promis că va veni. Știe cât de greu îmi este să apar aici. Duh al Apei, nu mă chinui și tu.
Dar vocea din adâncuri nu mai răspunse. Un zgomot înfundat începu să crească în intensitate, până când tânăra putu să distingă un tropot de cai. Un zâmbet timid îi apăru pe chipul ireal de frumos, în timp ce ochii începură să îi strălucească, animați de așteptarea care era pe punctul a de a lua sfârșit. După câteva clipe, din frunzișul des al pădurii, apăru un cal alb ce purta un tânăr călăreț.
– Moskon! Ai venit!
Plină de entuziasm, tânăra se îndreptă spre locul unde se oprise calul și sări în brațele frumosului bărbat care descălecase deja.
– Magdalina, șopti tânărul, îngropându-și fața în părul des și lung al fetei.
– Mi-am făcut griji pentru tine, spuse tânăra, desprinzându-se ușor din îmbrățișarea lui Moskon.
– Am fost reținut, răspunse cu o ezitare în glas. Sunt rege, Magdalina. Am oameni de condus, am lupte de sud, am… și se opri.
– Și mie mi-a fost greu să vin, spuse Magdalina, mângâind ușor fața lui Moskon. Nu pot sta mult. În seara asta trebuie să facem horele, să ajutăm holdele să crească, să binecuvântăm apele, dar trebuia să te văd. Mă mistuie dorul de tine. Simt că mă topesc. Nu știe nimeni în afară de Eliana, șopti Magdalina, lăsându-și privirea în pământ.
Tânărul îi ridică ușor bărbia cu degetele și o făcu să îl privească în ochi. După câteva clipe în care tăcerea se așternu între ei, Moskon își lipi buzele de ale Magdalinei.
– Ești atât de frumoasă, îi spuse tânărul după ce își dezlipi buzele de ale ei, privind-o în ochi.
Magdalina se îmbujoră și se lipi de trupul bărbatului.
– Aș vrea să mă iei cu tine. Aș vrea să nu te mai las să pleci de lângă mine…
Moskon o strânse puternic în brațe, mângâind-o pe păr. Stătură mult timp așa, fiecare cu sentimentele lui: Magdalina cu o dragoste profundă în suflet, iar tânărul rege cu gândurile împărțindu-se în mii de locuri.
– Știi bine că nu se poate, rosti într-un final frumosul tânăr.
Ochii verzi îi străluceau în noaptea argintie și parcă stelele ce se oglindeau în lac se regăseau în privirea lui.
Magdalina se desprinse din îmbrățișarea lui și îl privi cu tristețe.
– Pentru că sunt o zână? Pentru că sunt una dintre sânziene? și rosti acest ultim cuvânt atât de încet, încât Moskon abia îl auzi.
– Da, răspunse într-un final tânărul.
Părul lung și blond, până la umeri începu să îi fluture în vântul ce se stârnise din senin. Moskon se întoarse cu spatele la ea și se îndreptă spre marginea lacului.
– Nu știam că nemurirea mea te împiedică să mă ai lângă tine.
– Magdalina, ce spui acolo? Ești o zână, iar eu doar un simplu muritor. Viața mea nu înseamnă nimic în lumea ta. Anii mei sunt ca o adiere de vânt prin părul tău. Eu nu îți pot oferi eternitatea. Dar poate… se opri, așteptând reacția fetei.
Zâna rămase cu privirea pironită în ochii lui verzi, dar părea că se uita dincolo de ei, încercând să îi pătrundă în suflet. Ar fi vrut în acele momente să poată avea pocalul magic al Ianei, în care se afla mereu Apă Vie, și să poată afla ce îi rezervă viitorul. Dar nu îl avea. Doar Zâna Zânelor putea folosi acea Apă și doar în anumite seri. Dar, de mâine seară, lucrurile se vor schimba. De mâine seară va putea face lucrurile după bunul plac.
– O eternitate între noi, șopti Magdalina.
– O eternitate, repetă Moskon, așteptând reacția Magdalinei, dar ea rămase privind la Luna care strălucea pe cer. Dar se poate face totuși ceva, spuse regele când își dădu seama că zâna nu avea să mai continue discuția.
– Ce vrei să spui? rosti, de parcă găsise cheia rezolvării problemei lor, în ceea ce urma să rostească bărbatul.
– Nemurirea, Magdalina! Ne-am putea căsători și aș putea deveni și eu la fel ca tine.
Zâna schiță un zâmbet în care parcă se adunase toată tristețea lumii.
– Nu e așa, Moskon. Nemurirea nu poate fi dăruită, nici de mine, nici de altcineva.
– Cum adică?
– Adică eu pot deveni muritoare, doar dacă Zâna Zânelor acceptă asta, dar nici ea nu te poate face pe tine nemuritor.
Dezamăgirea regelui se citea atât de ușor pe chipul său, dar Magdalina nu interpretă asta decât prin faptul că el își dorea o veșnicie cu ea.
Cartea Dincolo de eternitate poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 29 februarie 2020: Dincolo de eternitate – Raluca Alina Iorga