Despre război se spuneau tot felul de povești care ne dădeau impresia că se întâmpla pe cu totul alte meleaguri, undeva departe de noi. Abia când refugiații au început să treacă prin localitatea noastră, am înțeles că, de fapt, avea loc la noi în țară. Familii care merseseră pe jos sute de kilometri ne-au povestit cum le fuseseră ucise rudele, iar casele, arse. Unora li s-a făcut milă și le-au oferit adăpost, dar cei mai mulți dintre refugiați au refuzat, spunând că, în cele din urmă, războiul va ajunge și la noi. Copiii acestor familii nici nu îndrăzneau să ne privească și tresăreau la trosnetul lemnelor tăiate și la zgomotul pietrelor care se rostogoleau pe acoperișurile de tablă, aruncate de copiii care vânau păsări cu praștia. Adulții veniți din zonele de război erau mereu pierduți în gânduri în timpul discuțiilor cu bătrânii din localitatea mea natală. Pe lângă faptul că sufereau de oboseală și de malnutriție, era evident că văzuseră lucruri care le afectaseră mintea, lucruri pe care am fi refuzat să le credem dacă ni le-ar fi povestit. Câteodată, aveam impresia că poveștile pe care ni le spuneau acești trecători erau exagerate. Singurele războaie pe care le cunoșteam erau cele despre care citisem în cărți sau pe care le văzusem în filme precum Rambo: First Blood și cel din Liberia vecină, despre care auzisem la știrile BBC. La zece ani, nu eram în stare să înțeleg ce anume le răpise acestor refugiați fericirea.
Prima dată când am intrat în contact cu războiul aveam doisprezece ani. Era în ianuarie 1993. Am plecat la Mattru Jong cu Junior, fratele meu, și cu prietenul nostru Talloi, amândoi cu un an mai mari decât mine, să participăm la spectacolul de talente al prietenilor noștri. Mohamed, cel mai bun prieten al meu, n-a putut să vină cu noi, pentru că, în ziua aceea, el și tatăl lui reparau acoperișul de paie al bucătăriei. Noi patru înființaserăm o trupă de rap când eu aveam opt ani. Ascultaserăm rap prima dată în timpul unei vizite în Mobimbi, un cartier în care locuiau străinii angajați la aceeași companie americană la care era angajat și tata. Ne duceam adeseori în Mobimbi ca să înotăm în piscină și să ne uităm la un televizor color uriaș și la albii care se adunau în zona de agrement destinată vizitatorilor. Într-o seară, am văzut la televizor un videoclip în care o trupă de tineri negri vorbea foarte repede. Toți patru am rămas fascinați de cântec, încercând să înțelegem ce spuneau băieții aceia. La finalul videoclipului a apărut scris ceva în partea de jos a ecranului: „Sugarhill Gang, «Rapper’s Delight»”. Junior a notat repede pe o bucată de hârtie. După aceea, ne-am dus acolo în weekend, din două în două săptămâni, ca să vedem la televizor genul acela de muzică. Atunci nu știam cum se numește, dar eu eram impresionat de faptul că acei tineri negri ca noi vorbeau engleza foarte repede și într-un mod ritmat.
Mai apoi, când Junior s-a dus la liceu, s-a împrietenit cu niște băieți care l-au învățat mai multe despre muzica străină și despre dans. În vacanțe, mi-a adus casete și ne-a învățat, pe mine și pe prietenii mei, să dansăm pe ceea ce am aflat ulterior că se numește hip-hop. Mi-a plăcut mult dansul acela și mai ales mi-a plăcut să învăț textele, pentru că erau poetice și mi-au îmbogățit vocabularul. Într-o după-amiază, tata a venit acasă în timp ce eu, Junior, Mohamed și Talloi învățam versurile piesei „I Know You Got Soul” a grupului Eric B. & Rakim. S-a oprit râzând în ușa casei noastre din chirpici, cu acoperiș de tablă, apoi ne-a întrebat:
– Măcar înțelegeți ce spuneți acolo?
A plecat înainte ca Junior să-i poată răspunde. S-a întins în hamac, la umbra portocalilor, a arborilor de mango și de guava, după care a deschis radioul pe frecvența postului BBC.
– Asta-i engleza corectă pe care ar trebui s-o ascultați! a strigat el din curte.
În timp ce tata asculta știrile, Junior ne-a învățat să ne mișcăm în ritmul muzicii. Puneam piciorul drept în față, apoi pe cel stâng în spate și, simultan, făceam același lucru cu brațele, scuturând pieptul și capul. „Mișcarea asta se cheamă «Alergătorul»”, a zis Junior. După aceea, am exersat mimând textele cântecelor pe care le memoraserăm. Înainte să ne despărțim pentru a face diverse treburi – să aducem apă și să curățăm lămpile – spuneam „pace, fiule” sau „m-am cărat”, expresii pe care le învățaserăm din textele melodiilor. Afară începea să se audă cântecul de seară al păsărilor și al greierilor.
În dimineața în care am plecat spre Mattru Jong, ne-am umplut rucsacurile cu caiete de versuri la care lucram și ne-am îndesat în buzunare casete cu albume rap. Purtam blugi largi, iar pe sub ei aveam un șort de fotbal și pantaloni de trening pentru dans. Sub cămășile cu mâneci lungi aveam maiou, bluză cu mânecă scurtă și tricou de fotbal. Purtam trei perechi de șosete pe care le lăsam în jos și le îndoiam, astfel încât adidașii* noștri să pară umflați. Când se făcea prea cald ziua, ne scoteam o parte din haine și le duceam pe umeri. Erau lucruri la modă și habar n-aveam că acel stil de vestimentație neobișnuit ne va fi de folos. Pentru că aveam de gând să ne întoarcem a doua zi, nu ne-am luat rămas-bun și nici nu am spus cuiva unde mergem. Nu știam că plecăm de acasă pentru totdeauna, că nu aveam să ne mai întoarcem niciodată.
Pentru a economisi bani, am decis să facem pe jos cei aproape douăzeci și șase de kilometri până la Mattru Jong. Era o zi de vară frumoasă, soarele nu ardea prea tare, iar plimbarea nu ni s-a părut prea lungă, pentru că am pălăvrăgit despre tot felul de lucruri, ne-am hârjonit și ne-am alergat. Aveam praștii cu care trăgeam după păsări și vânam maimuțele care încercau să traverseze drumul de pământ. Ne-am oprit la câteva râuri să înotăm. Când am ajuns la unul dintre ele, traversat de un pod, am auzit în depărtare o mașină. Am hotărât să ieșim din apă și să vedem dacă ne ia și pe noi fără bani. Am ieșit înaintea lui Junior și a lui Talloi și am alergat pe pod cu hainele lor. Au crezut că mă pot prinde înainte ca mașina să ajungă la pod, dar, când și-au dat seama că era imposibil, au luat-o la fugă înapoi spre râu. Chiar când erau la mijlocul podului, mașina i-a ajuns. Fetele din camionetă au râs, iar șoferul a claxonat. A fost amuzant și tot restul drumului au încercat să mi-o coacă și ei, dar n-au reușit.
Am ajuns la Kabati, satul bunicii mele, pe la două după-amiază. Bunica era cunoscută cu numele de Mamie Kpana. Era înaltă, cu fața perfect alungită, pomeți frumoși și ochi mari, căprui. Întotdeauna stătea cu mâinile fie în șolduri, fie pe cap. Când mă uitam la ea, îmi dădeam seama de unde avea mama acea piele minunată închisă la culoare, dinții foarte albi și cutele translucide de pe gât. Bunicul meu sau kamor – dascălul, cum îi spuneau toți – era un învățat și un tămăduitor arab, bine cunoscut în sat și nu numai.
În Kabati, am mâncat, ne-am odihnit un pic, apoi am pornit pe ultimii zece kilometri. Bunica ar fi vrut să rămânem peste noapte, dar i-am spus că ne vom întoarce a doua zi.
– Cum se poartă cu voi tatăl vostru? a întrebat cu o voce blândă, plină de îngrijorare. De ce mergeți la Mattru Jong dacă nu pentru școală? a continuat ea cu întrebările, dar nu i-am răspuns.
A venit cu noi până la marginea satului și ne-a urmărit cu privirea în timp ce coboram dealul, mutându-și în mâna stângă bățul în care se sprijinea când mergea, ca să ne poată face cu mâna dreaptă, urându-ne astfel succes.
Cartea Departe de casă. Memoriile unui copil-soldat poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,2 rating based on 189.841 ratings (all editions)
ISBN-10: 6067939347
ISBN-13: 9786067939347
Goodreads: 97413708
Author(s):Publisher:
Published: //
Carte tradusa in peste 40 de limbi Inclusa in Amazon Top 100 de carti de citit intr-o viata Bestseller The New York Times Cum arata razboiul vazut prin ochii unui copil? Mai ales prin ochii unui copil care nu are incotro si i se alatura, intrand in armata? Ishmael Beah spune povestea devastatoare a razboiului civil din Sierra Leone din ipostaza unui baiat de doisprezece ani care pierde totul, prins intr-o lupta apriga pentru supravietuire. In timp ce incearca cu disperare sa scape de rebelii care i-au atacat satul, Ishmael accepta sa se inroleze, pornind apoi intr-o crunta actiune de urmarire a acestora, in care singura alinare sunt drogurile si armele. Aceasta carte-marturie, de o sinceritate zdrobitoare, prezinta lungul drum al dezumanizarii parcurs de copiii-soldati, pe care moartea ii pandeste pretutindeni si pentru care posibilitatea salvarii si a reabilitarii vine adesea mult prea tarziu. O poveste devastatoare si sincera despre cum reuseste un copil sa supravietuiasca dupa ce i-a fost furata inocenta. - Time Un jurnal de razboi care te va obseda mult timp dupa ce l-ai terminat de citit. - Seattle Post-Intelligencer In mod cert, cel mai citit autor african de literatura contemporana. - Vanity Fair
Fragmentul zilei – 29 noiembrie 2020: Departe de casă. Memoriile unui copil-soldat – Ishmael Beah
Alte titluri Corint.