Trecuse o zi banală de joi. O zi în care Beatrice a decis să nu meargă la universitate. Zilele curgeau în general între străzile Otilia Cazimir și Pictorului. Acum era seara perfectă de pe strada Otilia Cazimir, în care Beatrice putea să se răsfețe cu puțină aromaterapie si să scrie în jurnal.
Cu o noapte în urmă, întunericul își făcuse apariția odată cu himera nesatisfăcătoare a sufletului care aduce doar necazuri psihicului uman. La începuturile suferinței, sufletul se simțea învăluit într-o dragoste imaginară, dar plăcută. Cu timpul însă, aceste emoții oferite de un psihic bogat în filozofii și metafore au afectat atât bucățile rupte din dragostea ei, cât și creierul care intrase de curând într-un blocaj creator.
Spre dimineață, când razele răsăritului au pătruns printre draperii, Beatrice, buimăcită încă de somn, a ieșit o vreme pe balcon pentru a inspira aerul rece al dimineții și pentru a reflecta asupra visului. Totul păruse atât de real și acum simțea o energie puternică în degete; ceva îi spunea că singurul lucru pe care l-ar putea face ar fi să scrie orice.
Ar fi deschis vechiul calculator pentru a termina mai repede, ca mai apoi să se întoarcă la somn. Însă scrierea tradițională cu condeiul pe hârtie era în favoarea acestei chemări pentru creație. Punând pixul pe o foaie mototolită, scriitura a început să curgă ca o cascadă în mijlocul vegetației. Avea impresia că scrie ceva din amintiri, dar nu avea ce să-și amintească. Poate doar visul ei.
E prima oară când stau în balcon și privesc lumina felinarelor pierzându-se printre ramurile teilor. Mă simt atât de singură și totuși sunt o norocoasă. Sunt singură pentru că nu vorbesc cu nimeni cât timp sunt acasă, încerc să-mi umplu timpul cu lucruri interesante. Sunt norocoasă pentru că sunt printre puținii oameni care își dau seama de frumusețile din jurul lor.
Pentru unii, cadrul format din blocuri, tei, felinare și câteva mașini e un peisaj normal din oraș. Pentru mine e inspirație. Peisajul ăsta din oraș îmi amintește cu ardoare de Romanul adolescentului miop. Nu mă mai satur să privesc aglomerația de mașini și trotuarele goale. Iar când privesc blocurile înalte și impunătoare, care parcă ating cerul, mă încearcă un gol în stomac.
Acea zi fusese compromisă. Renunță să mai meargă la universitate pentru câteva cursuri anoste. În cursul zilei luase doar câteva pauze pentru a se duce la baie și pentru a-și odihni ochii. Când a început să se lase întunericul, ea încă scria cu foc în veșnicul jurnal, dar se opri imediat ce auzi soneria. Adela se postă în fața ușii cu o mină obosită și imediat ce Beatrice îi făcu loc să intre, aceasta se trânti pe canapeaua din sufragerie, cea de culoare verde de pădure fragedă, care venea la pachet cu perne tapisate cu motive florale.
Adela era o creație incertă a Universului. Era o persoană. Ceva palpabil. O fată cu obiceiuri normale, dar cu gânduri bizare și o personalitate puternică. Toată specialitatea acestei creații începea cu tonalitatea ei. În voce i se regăsea o siguranță vehementă, cu care își putea susține opiniile catastrofale. Accentul ușor franțuzesc pe care îl căpătase încă din prima săptămână în care începuse să vorbească limba fermecase simțul auditiv al întregii familii. Totuși, avea ceva gutural în voce, o răgușire ușor deranjantă – pentru oamenii abia cunoscuți -, pe care spunea că o dobândise din cauza fumatului.
– Hei, ce faci? întrebă Beatrice nedumerită.
– Bine, am venit să văd cum te simți.
– Stai liniștită, nu am nimic. Doar că azi nu am avut chef să ies din casă.
– Nu pot să cred… trebuie să fie ceva important dacă ai decis să chiulești, recunoscu Adela.
– Hai în bucătărie, să mâncăm câte un fursec și îți povestesc acolo.
Nu era prima oară când stăteau la măsuța din bucătărie și povesteau. Era un mic ritual cunoscut doar de ele. Nu aveau o denumire fistichie pentru acest obicei, însă erau entuziasmate să-l reia de fiecare dată. Se cunoșteau din copilărie și deja își cunoșteau fiecare secret.
– Adu fursecurile, că mi-e foame, și povestește-mi. Poate mă destind puțin după cursurile plictisitoare de astăzi.
– Știi că ți-am spus că mi-aș dori să scriu o carte. Dar nu știam de unde să încep.
– Da… răspunse Adela nedumerită.
– Ei bine, aseară am avut un vis. Un vis ciudat, care pare a fi subiectul unui roman.
– Ca mai stai? Povestește-mi!
– Ideea e că am simți o chemare bizară spre creație când nici nu se luminase bine. A fost un pic ciudățel să nu mă opresc din scris o zi întreagă, decât dacă era o urgență.
– Tu oricum ai fost o ciudată de când te știu, așa că nu te îngrijora. Dar nu mă mai ține pe jar…
– Se făcea că ne plimbam amândouă pe o străduță îngustă și pietruită din Piatra-Neamț. Cred că eram undeva la marginea orașului, dar la colțul străzii era o cafenea interesantă de rockeri. Un fel de Hard Rock Cafe. Un detaliu splendid ține de cireșii înfloriți, care îmbrăcau al naibii de frumos străzile. Se altfel, eu purtam o rochie bleu pastelat, simplă, care se așeza perfect deasupra genunchiului, iar la gât aveam o eșarfă înflorată. Și în picioare purtam niște balerini cu fundițe. tu aveai teniși negri, blugi negri, un tricou cu Guns N’Roses, o cămașă în carouri, care nu le dădea voie celorlalți să îți admire tricoul.
– Interesante descrieri. Continuă.
– Am scris într-un carnet ce îmi aminteam. Mai bine îți dau să citești.
Cartea Când viața se inspiră din vise poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 3 decembrie 2020: Când viața se inspiră din vise – Mihaela Gabriela Vasile
Alte titluri Berg.