Bâzâitul muștelor și țipetele supraviețuitorilor luaseră de mult locul răsunătoarelor tobe de război.
Trupurile lipsite de viață ale oamenilor și ale creaturilor Fae, împrăștiate pe câmpul de luptă, erau separate, pe alocuri, doar de aripile frânte, care se înălțau spre cerul cenușiu sau de hoitul vreunui cal.
În ciuda norilor grei, mirosul avea să devină foarte curând de nesuportat, din cauza căldurii. Muștele, pentru care nu conta dacă leșurile erau ale oamenilor sau ale unor Fae, se plimbau deja peste ochii care priveau către zări, fără să clipească.
Am pășit cu grijă pe câmpul odată înverzit, atent la steagurile pe jumătate îngropate în noroi și sânge închegat. Am făcut un efort imenssă nu-mi târâi aripile peste morți și armuri. Cu mult înainte de sfârșitul măcelului, și eram deja epuizat.
Îmi petrecusem ultimele ore luptând ca și muritorii de lângă mine: cu sabia, cu pumnii, încercând să-mi mențin concentrarea la cote maxime. Nu cedasem în fața legiunilor Ravenniei – ore în șir, păstrasem rândurile pentur că așa îmi comandase tatăl meu și, pentru că știam că asta trebuia să fac, ezitarea ar fi fost lovitura fatală dată rezistenței noastre, și așa dezbinate.
Fortăreață care se ivea în spatele meu era prea prețioasă pentru a fi cedată Loialiștilor. Și asta nu doar datorită poziționării în inima continentului, ci și pentru rezervele pe care le adăpostea, pentru forjele care fumegau zi și noapte în partea vestică, în care se trudea pentru aprovizionarea forțelor noastre.
Fumul forjelor se amesteca acum cu cel al rugurilor deja aprinse în spatele meu în timp ce continuam să merg, studiind chipurile morților. M-am gândit să trimit soldații care puteau să facă față situației și să revendice armele celeilalte armate. Aveam o prea disperată nevoie de ele ca să ne pese de onare. Cu atât mai mult cu cât cealaltă tabără nu se derajna cu așa ceva.
Încremenit… câmpul de luptă părea încremenit în comparație cu măcelul și haosul care încetaseră în cele din urmă acum câteva ore. Soldații Loialiști se retrăseseră în loc să se predea, lăsându-și mortii pradă ciorilor.
Am ocolit un cal căzut, în ai cărui ochi frumoși, larg deschiși, se putea citi groaza și ale cărui coaste însângerate erau pline de muște. Călărețul răsucit sub el era aproape decapitat. Nu din cauza vreunei lovituri de sabie. Nu, rănile adânci erau lăsate de niște gheare.
Ei nu aveau să cedeze cu ușurință. Regatele și teritoriile care își doreau sclavii lor umani nu ar fi pierdut războiul acesta decât dacă nu ar fi avut de ales. Și chiar și atunci… Aflaserăm pe pielea noastră, foarte devreme, că nu respecatu regulile vechi și ritualurile de luptă. Cât despre teritoriile fae care luptau alături de războinicii muritori… Trebuia să fim striviți ca niște viermi.
Cu mâna acoperită de sâmgele meu și al altora, am alungat o muscă ce îm bâzâia la ureche.
Crezusem dintotdeauna că moartea avea să fie un fel de întoarcere pașnică acasă – un cântec de leagăn dulce și trist, care sa mă conducă spre orice m-ar fi așteptat după aceea.
M-am ghemuit cu un bocanc pe catargul unui steag loialist, murdărind cu noroiul înroșit porcul mistreț brodat pe steagul de culoarea smaraldului.
Mă întrebam acum dacă nu cumva acel cântec de leagăn al morții nu era decât bâzâitul muștelor, și nu unul minunat. Dacă muștele și viermii erau doar servitorii morții.
Câmpul de luptă se întindea spre orizont în toate direcțiile, mai puțin spre fortăreața din spatele meu.
Trei zile îi respinseserăm; trei zile luptaserăm și muriserăm aici.
Dar rămăsesem pe poziții. Adunasem oameni și creaturi Fae de nenumărate ori, refuzasem să las loialiștii să pătrundă, chiar și atunci când ne loviseră a doua zi flancul drept, încă fragil, dar cu trupe noi.
Îmi folosisem puterea până ce am simțit că nu-mi mai rămăsese decât fum în vene, iar apoi apelasem la pregătirea mea illyriană până când nu mai știusem decât să-mi rotesc scutul și să lovesc cu sabia, până când nu mai știusem ce să fac împotriva hoardelor.
O aripă illyriană, pe jumătate sfârtecată, ieșea dintr-o grămadă de stârvuri Mari Fae, ca și când fusese nevoie de toți șase ca să-l doboare pe războinic. Ca și când i-ar fi luat pe toți cu el.
Inima îmi bătea cu putere în trupul lovit în timp ce dădeam la o parte grămada de cadavre.
Întăririle sosiseră la răsăritul celei de-a treia și ultime zile, trimise de tatăl meu după ce îi cerusem ajutorul. Mă pierdusem prea mult în iureșul luptei ca să observ câți alții nu făceau parte din unitatea illyriană, mai ales când atât de mulți folosiseră pietre Siphon.
Dar în orele scurse după ce ne salvaseră pielea și schimbaseră soarta luptei, nu-mi mai zărisem niciunul dintre frați printre cei vii. Nici măcar nu știam dacă Azriel sau Cassian luptaseră pe câmp.
Era puțin probabil ca primul să o fi făcut, de vreme ce tatăl meu îi ținea aproape pentru spionaj, dar Cassian… Cassian ar fi putut să reintre în luptă. L-aș fi crezut în stare pe tata să-l transfere pe Cassian într-o unitate cu foarte mari șanse să fie măcelărită. Așa cum o pățise și aceasta, care abia plecase șchiopătând mai devreme de pe câmpul de luptă.
Cartea Regatul aripilor si al pieirii. Seria Regatul spinilor si al trandafirilor. Vol.3 poate fi achiziționată de la: