La două zile după aceea, Gunnar încălecă și, însoțit de doi oameni de ai săi, porni. La Blaskogaheid întâlniră niște călăreți, care-i întrebară cine-i bărbatul cel înalt cu fața acoperită. Însoțitorii lui Gunnar le răspunseseră că-i Hedin Neguțătorul. Adăugară că tuturor cărora le ieșea ăsta-n cale n-aveau a se teme c-ar putea să dea peste altul mai rău. Hedin se prefăcu îndată că s-ar găti să se năpustească asupra lor, dar își văzură de drum și unii și alții.
Întru toate Gunnar urmă întocmai cum fusese învățat. A înoptat la Hoskuldsstadir, și de acolo a mers devale și s-a oprit la așezarea cea mai apropiată de Hrutsstadir. Acolo-și întinse marfa și vându două-trei mărunțișuri. Apoi bondi-ul băgă de seamă c-aveau cusur și spuse că tocmeala fusese cu înșelăciune, iar Hedin îndată se stropși la dânsul. Pricina fu adusă la cunoștința lui Hrut, care trimise să-l cheme la el pe Hedin, și acesta veni fără întârziere și fu poftit să șadă în fața lui. Convorbirea se desfășură cam cum prevăzuse Njal. Hrut îi arătă cum se înoiește o pricină și rosti vorbele întocmai după șartul chemării la judecată. Hedin le repetă cu greșeli, iar Hrut râse, și neîncrederea lui se risipi. Atunci Hedin îl rugă pe Hrut să mai rostească odată chemarea, iar Hrut îi făcu pe plac. De astă dată, Hedin le rosti după dânsul fără greșeală și îi luă de martori pe însoțitorii săi ca-l chemase pe Hrut în judecată în pricina pentru care primise împuternicire de la Unn, fiica lui Mord.
Seara se culcă depotrivă cu ceilalți ai casei, dar cum adormi Hrut, Gunnar și tovarășii săi și-au strâns hainele și armele și tiptil au ieșit din casă, au încălecat și, trecând Laxa prin vad, au apucat pe malul dinspre Hjardarholt, pân-au ajuns la capătul văii. Au poposit pe podiș într-un loc între obârșie și pasul Haukadal, unde nimeni nu i-ar fi putut vedea decât dacă din întâmplare ar fi dat pest ei.
În noaptea aceea, la Hoskuldsstadir, Hoskuld se deșteptă înainte de miezul nopții și-i trezi pe toți ai casei și le zise:
– Să vă povestesc visul ce l-am visat. Se făcea că de aici din casă iese un urs mare, fără pereche de mare, și că după el se țin doi zăvozi care i se arătau prieteni. Dihania s-a îndreptat spre Hrutsstadir, și de acolo a intrat în casă. În clipa aceea m-am trezit. Aș dori să vă întreb acum dacă nu cumva ați băgat ceva de seamă la bărbatul cel înalt care fuse pe aici?
Unul dintre cei de față grăi:
– Am văzut ițindu-se sub mâna lui un colț de postav roșu, împodobit cu fir de aur, și-am băgat de seamă că purta inel de aur la mâna dreaptă.
– Ursul, zise atunci Hoskuld, nu-i decât duhul lui Gunnar din Hlidarendi! Acu, după ce-i prea târziu, mi se pare c-am înțeles totul. Trebuie să dăm fuga la Hrutsstadir!
Zis și făcut. Hrut se afla în iatacu său și întrebă cine bate. Hoskuld își spuse numele și-l întrebă ce oaspete avea în casă.
– Pe Hedin Neguțătorul, răspunse Hrut.
Hoskuld zise:
– Nu, ai găzduit un bărbat mai de seamă. Bănuiesc că la tine a fost Gunnar din Hlidarendi!
– De-i așa, mi-a jucat renghiul.
– Dar ce s-a întâmplat? întrebă Hoskuld.
– L-am învățat cum să-nnoiască pricina lui Unn, răspunse Hrut. Singur am rostit chemarea în judecată, și el a rostit-o după mine. Acum are să folosească chemarea pentru înnoirea pricinii și, n-am ce zice, chemarea-i după rânduială.
– Vulpea-i vicleană, dar mai viclean e cel ce o prinde, zise Hoskuld, dar presupun că treaba asta n-a ticluit-o Gunnar singur: l-o fi povățuit Njal, că-i isteț fără seamăn.
S-au apucat de l-au căutat pe Hedin pretutindeni, dar acesta – nicăiri. Atunci au ridicat oameni și-au răscolit împrejurimile trei zile în șir, dar zadarnic. Gunnar coborâse din munte, îndreptându-se către miazăzi prin Haukadaksskard, apoi, apucând prin trecătoare spre soare-apune, își urmase calea peste Holtavorduheid și ajunsese acasă la Hildarendi.
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.