Dangătul de clopot care chema la misa solemnă de la ora zece dimineața sfâșie atmosfera înghețată ce învăluia sătucul acela, așezat pe una dintre numeroasele coaste ale lanțului muntos Sierra Nevada; ecourile lui metalice se pierdeau în prăpastie, de parcă ar fi vrut să se izbească de poalele masivului Contraviesa care închide pe la miazăzi roditoarea vale străbătută de râurile Guadalfeo, Adra și Andarax, toate acestea alimentate de o mulțime nesfârșită de afluenți ce coboară de pe culmile înzăpezite. Dincolo de Contraviesa, ogoarele din Alpujarras se întind până la Marea Mediterană. Sub soarele blând de iarnă, aproape două sute de bărbați, femei și copii majoritatea târându-și picioarele, aproape toți în liniște se îndreptară spre biserică și se strânseră la porțile ei.
Lăcașul din piatră de culoare ocru și lipsit de vreo podoabă exterioară era alcătuit dintr-un mic corp simplu, dreptunghiular, pe a cărui latură se înălța turnul masiv ce adăpostea clopotul. Alături de clădire, o piață se deschidea mai sus de întortocheatele drumuri de transhumanță ce coborau în vale dinspre Sierra Nevada. Din piață, înspre munte, răsăreau ulicioare strâmte mărginite de o mulțime de case văruite cu praf de ardezie; locuințe cu unul sau două niveluri, uși și ferestre foarte mici, cu terase plane și hornuri rotunde încununate de un acoperiș în formă de ciupercă. Rânduiți pe terase, ardei, smochini și struguri se uscau la soare. Ulițele șerpuitoare se cățărau pe versanții muntelui, astfel că terasele celor de jos ajungeau la temeliile celor de sus, de parcă s-ar fi cățărat unele peste altele.
În piață, în fața porților bisericii, un grup alcătuit din câțiva băieți și mai mulți creștini în vârstă, dintre cei douăzeci care trăiau în sat, se uitau la o bătrână urcată în vârful unei scări sprijinite de fațada principală a lăcașului. Femeia dârdăia și clănțănea din puținii dinți care îi mai rămăseseră. Moriscii intrară în biserică fără să-și abată privirea de la sora lor întru credință, care stătea cocoțată acolo din zori, ținându-se de ultima treaptă, îndurând frigul iernii fără să fie îmbrăcată cu vreo haină groasă. Clopotul bătea și unul dintre copii arătă spre femeie, care tremura în ritmul dangătelor, încercând să-și păstreze echilibrul. Câteva râsete rupseră tăcerea.
Vrăjitoarea! se auzi printre hohotele de râs.
Două pietre nimeriră trupul bătrânei, în vreme ce picioarele scării se umpleau de scuipat.
Bătaia clopotului încetă; creștinii care mai rămăseseră încă afară se grăbiră să intre în biserică. Înăuntru, la doi pași de altar și cu fața spre credincioși, o namilă de om oacheș și ars de soare, fără capă și haină, cu o funie la gât, stătea în genunchi cu brațele în cruce; ținea câte o lumânare aprinsă în fiecare mână.
În urmă cu câteva zile, omul acela îi dăduse bătrânei de pe scară cămașa soției sale bolnave ca să i-o spele într-un izvor despre ale cărui ape se spunea că au puteri tămăduitoare. În acel izvor natural, ascuns între stânci și vegetația deasă plină de bălării a muntelui, nu se spăla niciodată îmbrăcămintea. Don Martín, preotul satului, o surprinsese pe femeie când spăla acea singură cămașă și nu a avut nici o îndoială că era vorba de vreo vrăjitorie. Pedeapsa nu a întârziat să vină: bătrâna trebuia să petreacă dimineața de duminică suită pe scară, expusă batjocurii publice. Moriscul naiv care solicitase descântecul a fost condamnat să facă penitență ascultând în genunchi liturghia, putându-l vedea atunci cei prezenți acolo.
De îndată ce pășiră în lăcaș, bărbații se separară de neveste, iar acestea, cu fiicele lor, ocupară rândurile din față. Penitentul îngenuncheat avea o privire pierdută. Îl cunoșteau cu toții: era un om cumsecade; se îngrijea de pământurile sale și de cele două vaci pe care le avea. Nu voia decât să-și ajute nevasta bolnavă! Încetul cu încetul, bărbații se așezară, în ordine, în spatele femeilor. În momentul în care își ocupaseră cu toții locurile în altar, se iviră preotul, don Martín, capelanul beneficiar al parohiei, don Salvador, și Andrés, sacristanul. Don Martín, pântecos, cu pielea feței albicioasă și obrajii rumeni, înveșmântat într-un felon din mătase brodat cu fir de aur, luă loc într-un jilț în fața credincioșilor. De o parte și de alta, se postară în picioare capelanul beneficiar și sacristanul. Cineva închise ușile bisericii; curenții de aer încetară să se mai simtă și flăcările candelelor nu mai clipeau. Atunci, casetele colorate în stil mudejar de pe tavanul bisericii străluciră, într-o întrecere parcă cu retablurile sobre și tragice ale altarului și ale zidurilor laterale.
Sacristanul, un tânăr înalt, îmbrăcat în negru, uscățiv și cu fața măslinie, ca marea majoritate a credincioșilor, deschise un registru și îți drese glasul.
– Francisco Alguacil, citi el.
– Prezent.
După ce constată de unde venea răspunsul, sacristanul notă ceva în registru.
– José Almer.
– Prezent.
Altă notare. Milagros García, María Ambroz… La apeluri se răspundea cu un prezent care, pe măsură ce Andrés parcurgea lista, se asemăna de fiecare dată mai mult cu un mârâit. Sacristanul continuă să verifice chipuri și să ia notă.
– Marcos Núñez.
– Prezent.
– Ai lipsit de la slujba de duminica trecută, afirmă sacristanul.
– Am fost…
Bărbatul încercă să se explice, dar nu-i veneau cuvintele. Termină fraza în limba arabă, în vreme ce flutura un document.
– Apropie-te, îi porunci Andrés.
Marcos Núñez se strecură printre cei prezenți până ajunse la picioarele altarului.
– Am fost la Ugíjar, reuși el să se scuze de această dată, înmânându-i sacristanului documentul.
Cartea Mâna Fatimei poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,0 rating based on 9.356 ratings (all editions)
ISBN-10: 6069318455
ISBN-13: 9786069318454
Goodreads: 22812198
Author(s):Publisher: RAO
Published: //2012
In cea de-a doua jumatate a secolului al XVI-lea, in opulenta Cordoba, un tanar maur, sfasiat intre doua culturi si doua iubiri, incepe o lupta inflacarata pentru toleranta religioasa si drepturile poporului sau. In anul 1568, in vaile si muntii din Alpujarras a izbucnit strigatul revoltei: satui de nedreptati, spolieri si umilinte, maurii se confrunta cu crestinii si incep o lupta inegala care nu se putea incheia decat cu infrangerea si raspandirea lor prin tot regatul Castiliei. Printre cei rasculati se afla si tanarul Hernando. Fiu al unei maure si al preotului care a violat-o, este respins de catre ai sai, din pricina originii sale, dar si de catre crestini, din cauza culturii si a obiceiurilor familiale. In timpul insurectiei, cunoaste brutalitatea si cruzimea unora si a altora, dar intalneste si iubirea in persoana curajoasei Fatima, cea cu mari ochi negri. Dupa infrangere, silit sa traiasca la Cordoba in mijlocul dificultatilor existentei de zi cu zi, toate puterile sale se vor concentra pentru a face astfel incat religia si cultura lor, a celor invinsi, sa isi recapete demnitatea si rolul pe care le merita. Pentru aceasta, va trebui sa treaca prin multe primejdii si sa isi asume initiative curajoase si foarte riscante... Cititorii romanului Catedrala Marii vor gasi si in aceasta a doua carte a autorului aceleasi note care au adus succesul celei dintai: fidelitatea istorica ingemanata cu o poveste pasionanta de dragoste si ura, de iluzii pierdute si sperante care dau sens vietii si o lanseaza pe caile aventurii.
Fragmentul zilei – 31 decembrie 2019: Mâna Fatimei – Ildefonso Falcones