La patruzeci și puțin de ani, ești fix la jumătate. Nedefinit. Prea tânăr pentru a plânge sau râde la amintiri. Și prea bătrân ca să nu ai mii de amintiri la care să îți vină să plângi sau să râzi.
La patruzeci de ani, ești jumătate armăsar, jumătate mârțoagă. Nu aș vrea să spun care jumătate îmbătrânește mai repede, asta diferă de la om la om. Deși în mintea ta te crezi încă un armăsar, copiii încep să te vadă ca pe o mârțoagă. E dubios. Cea mai tristă zi de până acum a vieții mele, în ceea ce privește vârsta, a fost acum câteva veri, când urcam într-un lift cu o fată superbă.
Cam douăzeci și ceva de ani, mirosind extraordinar, împrăștiind miros de primăvară, ca în reclamele proaste la detergent. Bucle blonde, manechin pe orice podium al lumii, dar nu din ăla costeliv și ofilit. Picioare până la Cer, terminate cu doi norișori perfecți, care se întrezăresc prin fusta scurtă și mulată, și ochi de căprioară flămândă. Asta în cazul în care ar exista căprioare cu ochi verzi. Genul cu care ai vrea să stai două ore în lift, apoi să schimbați numere de telefon. După care să mai stați doi ani, în alt lift. În plus, îți zâmbește toată.
– Sărut-mâna, domnule Iliuță!
Și te lovește. Prima lovitură de ciocan vine în moalele capului. Doare.
– Bună.
– Eu sunt fata lui Relu, nu mă recunoașteți? Caut un apartament în zonă. Eram mică atunci când ne-am mutat din cartier. Stăteați la mansardă, în casa de peste drum, iar eu în blocul de lângă.
A doua lovitură este direct în moalele celuilalt cap. Tare, drept la țintă. Brusc, îți dai seama că, oricât de armăsar te-ai crede, ai patruzeci de ani de istorie în spate. Pruncii pe care îi vedeai acum aproape douăzeci de ani au intrat la facultate și îți zic „Sărut-mâna, nenea”?
La mijlocul vieții, ești pierdut în spațiu. Tu tot mai speri că într-o zi o să te trezești și cineva îți va spune că ai zece ani. Și că treaba asta cu îmbătrânirea a fost o glumă proastă, iar mama te strigă chiar acum: „Grăbește-te că întârzii la ora de mate!”
– Mergeați în părculeț cu mine și cu tata, până să ne mutăm.
– În părculețul din spate?
– Da! Îmi cam plăcea să mănânc nisip.
– Ți-a prins bine la creștere…
– V-ați amintit? Mai știți? Ce mai face tanti Amy?
Asta a fost a treia lovitură. Căprioara a lovit drept în suflet, cu cel mai ascuțit cuțit care s-a inventat vreodată: cuvântul.
– E bine. Hai pe la noi, o să se bucure să te vadă!
– Vin! Cum să nu! Ce îmi plăcea când mă dădeați în leagăn!
Realizezi că ai devenit un pervers atunci când începi să ai fantezii cu fete pe care le știi de când erau embrioni. Subconștientul tău îți spune că mai ai maxim zece-cincisprezece ani de erecție în viața asta și te îndeamnă să acționezi până nu e prea târziu. Ultima șansă, fraiere!
La patruzeci de ani, îți dai seama ca momentul în care erai în scutec este la egala distanta cu momentul în care vei fi în scutec. Și mintea ta face, fără sa vrei, primul pas spre Ce bine era pe vremea mea!
– Hai, intră! Cred că mai avem cacao cu lapte.
Pi*da mă-sii de viață!
1998. Cum să n-o ceri de nevastă.
Prima amintire pe care o extrag din creier, presupunând că aș avea unul, e de când eram însărcinat, din ’98.
– Nu prea sunt copii prin zonă, asta e singura problemă, îi spun bărbatului. Și, dacă luați apartament în bloc, să nu alegeți ultimul etaj. Plouă în casă și uneori fac unii grătar pe terasă și pun muzică până dimineață.
Relu are doi metri, o față ovală și o chelie pe care au fost lipite vreo zece fire de păr și convinse să se opună vântului.
– Soția mea va face gemeni! mă mândresc. Vom avea două mogâldețe!
– Aoleu!
– Nu știm sexul. De ce aoleu?
Relu se uită la mine ca la un tâmpit.
– Vezi părul ăsta?
– Păi… Sincer? Nu prea.
– Exact. Înainte de ea, îl aveam.
Îmi arată o zgâtie mică, îmbrăcată într-o rochiță în carouri. Exact când ne uitam la ea, se aruncă pe burtă în singura băltoacă din parc, apoi începe să „înoate” printre mormoloci.
– Înțelegi? Silviu ai zis că te cheamă, nu? Totuși, e bine că faci copii devreme. Eu, la patruzeci, nu prea mai am răbdare să-i cresc. Soția are douăzeci și cinci, noroc cu ea.
– Încep să înțeleg.
– Bine ai venit în club!
Conversația s-a întrerupt în momentul imediat următor, din cauza a cincizeci de grame de nisip amestecat cu nămol care, din greșeală, nefiind atente, au ajuns în stomacul fetiței sale.
– Ține tu asta, trebuie să fug la spital!
Și mi-a pus în brațe o tricicletă roz cu mulți ponei strălucitori.
– O să ne omoară mă-sa!
M-a lăsat singur în mijlocul parcului. Cu tricicleta în mână și cu gânduri multe în cap: O să fiu în stare vreodată să am grijă de un copil? Cam târziu să îmi pun întrebarea asta. Mai ales că urmează să am doi.
Ai fost vreodată însărcinat? Scuză-mă că întreb așa abrupt și fără menajamente, dar eu am pățit-o.
Acum te-ai uitat din nou pe copertă să vezi dacă ăsta care a scris cartea chiar e băiat, nu? Nu, că n-am poză. Niciodată, dar niciodată, o fată nu este însărcinată de una singură. Întotdeauna există „VOI”. Voi sunteți însărcinați, tu și ea.
„Hei, cum vă merge sarcina?” „Hei, cum e, Silviu? Duci greu sarcina? Te-ai umflat ca porcu’?” „Vai de tine, băiate, mai ai șase luni. În ultima e groaznic, pregătește-te!”
Așadar, când ai comis minunăția, imediat ce ai hotărât ca barza ta să ajungă în cuibul ei și să faceți ouă, se cheamă că ai rămas însărcinat. Fără drept de apel.
Cartea Am găsit un titlu poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,0 rating based on 186 ratings (all editions)
ISBN-10: 6069443012
ISBN-13: 9786069443019
Goodreads: 40806940
Author(s):Publisher: Bookzone
Published: //2017
Dupa ce a devenit rapid foarte popular la el in bloc, la frageda varsta de patruzeci de ani, Silviu Iliuta, autorul blogului cronicipebune.ro, a gasit, in sfarsit, un titlu pentru cea de-a doua carte, parte a unei trilogii. si daca tot a gasit titlul, s-a gandit sa scrie si ce e intre coperti.
Fragmentul zilei – 31 ianuarie 2020: Am găsit un titlu – Silviu Iliuță