Solidaritatea a fost un fenomen unic la scară globală. Nu se cunoaște altă mișcare de opoziție la care să fi aderat voluntar, în decursul câtorva luni, peste zece milioane de oameni (se cuvine a include aici și Solidaritatea Rurală și Asociația Independentă a Studenților), adică aproape 50% din populația adultă a țării, deși această apartenență era asociată cu o primejdie greu de estimat, dar cu siguranță gravă. Acești oameni au rămas neclintiți într-o primejdie continuă și severă timp de un an și jumătate, iar apoi, în ciuda legii marțiale, au fost în stare să organizeze o mișcare de rezistență fără precedent la scară istorică.
Acestui fenomen neobișnuit, care a stat la baza statalității noastre redobândite, nu i s-a acordat suficientă reflecție și nici cuvenita cinstire, lucru ce poate fi constatat în mod evident astăzi, din perspectiva celor 30 de ani care au trecut de atunci. Dimensiunea dezavuării și trecerii lui sub tăcere, mai ales la începuturile celei de-a Treia Republici, ne face să vorbim de îndepărtarea lui din memoria oficială, ceea ce aruncă o anume lumină asupra istoriei noastre recente.
Cu atât mai mult este de datoria noastră să ne întoarcem încă o dată spre Solidaritatea și să reflectăm asupra ei, deoarece concluziile ce decurg din această experiență istorică trebuie să fie semnificative pentru prezentul și viitorul nostru.
Unul dintre factorii ce fac atât de dificilă descrierea fenomenului în cauză este spontaneitatea sa. Solidaritatea a apărut fără nici un plan sau proiect, i-a surprins nu numai pe observatori, ci și pe creatorii săi, acesta fiind și motivul pentru care nu poate fi înghesuită în scheme ideologice sau analitice gata făcute. Solidaritatea a fost, în felul ei, un miracol istoric, iar un miracol e greu de cuprins în formule raționale.
Poate ar merita să începem prin a răspunde la întrebarea: ce nu a fost Solidaritatea? Așadar, n-a fost un proiect novator sistemic, nici o propunere de soluții politice pentru un stat democratic. Asta nu înseamnă că semnificația ei se reduce doar la o istorie închisă (ca și cum ar exista fenomene ce-ar putea fi reduse la un trecut definitiv apus). Dimpotrivă, ea spune mult despre națiunea noastră și poartă un mesaj de dimensiune universală. Se poate presupune, cu un mare grad de certitudine, că dacă Hannah Arendt și-ar fi scris astăzi tratatul Despre revoluție, evenimentul pus în centrul analizei sale ar fi fost tocmai Solidaritatea.
Experiența Solidarității este un argument fundamental în favoarea concepției clasice aristotelice despre om ca „ființă politică“. Aceasta din urmă presupune că persoana umană își poate dobândi plinătatea umanității numai în comunitatea civică, pe care o atinge datorită relațiilor cu ceilalți și în acțiuni în favoarea binelui comun. Etica, fără de care omul este o per soană incompletă, determină relațiile lui cu comunitatea.
Este o concepție care se situează la antipodul abordării liberale, dominante astăzi, care pune accent pe autonomia persoanei și etalează potențe amintind de puterile creatoare divine, ce l-ar face pe om capabil să se autocreeze. Ele ar trebui să deschidă perspectiva auto-împlinirii, conducând astfel la o formă superioară a existenței umane. În această abordare, omul joacă rolul unui creator autonom, asemenea lui Dumnezeu. Aristotel a arătat că singur nu poate fi decât Dumnezeu sau animalul. A-l imagina pe om egal cu Dumnezeu este o uzurpare, iar experiențele secolului XX au arătat cum, aspirând la acest rol, omul se prăbușește în animalitate.
Cei care au trăit fenomenul Solidaritatea își amintesc de el ca de o renaștere a națiunii, dar și ca de o neobișnuit de intensă experiență existențială. Datorită posibilităților create de comunitate, oamenii și-au recâștigat și demnitatea individuală.
Mecanismul totalitarismului face ca indivizii să fie lăsați singuri, deci neajutorați, în fața molohului atotstăpânitor al statului. Monopolul guvernanților asupra tuturor formelor de activitate socială – acesta fiind chiar principiul totalitarismului – trebuie să ducă la asemenea consecințe. Desigur, este un model ideal, dar toată practica totalitarismului tinde în această direcție. În Polonia, cea mai mare concesie pe care guvernul comunist a făcut-o națiunii a fost aceea că a trebuit să consimtă la existența unei Biserici Catolice independente, deși supuse unor neîncetate presiuni și hărțuieli. Acțiunile guvernelor Republicii Populare Polone au arătat, ca întotdeauna în acest tip de sistem, că trebuia să fie doar o concesie temporară, împotriva supărătoarei independențe a Bisericii fiind întreprinse neîncetate campanii. Instituția Bisericii era totuși un fapt senzațional în realitatea acelui stat.
Cei peste 30 de ani de comunism, rezultat din cataclismul celui de-al Doilea Război Mondial, au sfărâmat legăturile comunitare și sociale tradiționale. În fața minciunii omnniprezente, a înșelăciunii și intimidării, polonezilor le-a rămas refugiul în viața de familie și, mai important, în trăirea religioasă colectivă. Toate celelalte organizații civice și comunitare fuseseră distruse, unele chiar acționau împotriva destinației lor inițiale, păstrând aceleași nume și forme exterioare. Așa era așa-zisa „auto conducere“, sau omoloagele ei, corporațiile profesionale. Toate fuseseră transformate într-o „curea de transmisie“ a puterii comuniste, și astfel în mecanism al statului totalitar.
Cartea Un trecut care se încăpățânează să nu mai treacă poate fi achiziționată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 4 august 2019: Un trecut care se încăpățânează să nu mai treacă – Bronislaw Wildstein