Această trăsătură a caracterului meu a mai pălit și s‐a mai domolit cu timpul, deși chiar și acum a rămas adânc înrădăcinată în mine: din copilărie și până în adolescență, nu pregetam să petrec chiar și o zi întreagă cufundat în visare. Cineva care n‐a cunoscut această experiență aparte a unei vieți în care totul se supune reveriei nu poate considera o astfel de îndeletnicire decât ca peste măsură de periculoasă; de aceea, tatăl meu și bunica, îngrijorați de viitorul meu și în același timp supraestimându‐mi inteligența, s‐au gândit că trebuie, pentru a o stimula, să distrugă pânza de păianjen care înfășurase aripile tinerei libelule, astfel încât să permită potențialului meu înnăscut să zboare în voie. Au îndepărtat toate obiectele neobișnuite care mă înconjurau. Începând cu cartea mea cea mai dragă, O mie și una de nopți (din care pe copilul ce eram îl fermecaseră nu Aladdin și lampa fermecată sau Călătoriile lui Sindbad marinarul, ci frumusețea neasemuită a scenei care descria infidelitățile soțiilor regelui Shahriar sau povestirea despre regele din Insula de Abanos) și povestirile crude ale Fraților Grimm, apoi o statuetă grotescă a unei divinități malefice din Pacificul de Sud, o cutie de bijuterii din abanos pe care o foloseam pe post de sicriu pentru păpuși când mă jucam de‐a înmormântarea cu verișoara mea, și încă multe altele. Mi‐au fost confiscate toate aceste obiecte la care țineam, însă care, în ochii adulților, păreau cel puțin nesănătoase. Și totuși, dacă stăm să ne gândim, care este criteriul de nezdruncinat al sănătății și normalității? Oare ceea ce este normal pentru adulți trebuie neapărat să fie normal și pentru copii? Și invers, există vreo rațiune pentru care ceea ce copiii consideră normal în sufletul lor trebuie să fie așa și pentru cei mari? O astfel de opoziție între copii și adulți poate isca foarte ușor neînțelegeri la unele persoane. Chiar așa – neînțelegeri. Deoarece criticile pe care adulții le aduc pornesc de la premisa că ei guvernează universul copiilor. Și bunica, și tata (mama era singura care mă înțelegea) au căzut în aceeași capcană, m‐au înțeles greșit și, ca atare, m‐au tratat greșit. Visarea niciodată nu m‐a împiedicat să zbor. De multă vreme mă înălțasem în zbor, însă era alt fel de zbor decât își imaginau ei. Privindu‐mă cufundat în visare, n‐aveau cum să‐și închipuie din afară călătoria mea, cu aripile larg întinse, pe infinita boltă cerească, de la o constelație la alta. Au smuls de pe mine ceea ce li se părea o pânză sclipitoare de păianjen, numai că acelea erau aripile mele, mai fragile ca ale unei efemeride. De fapt, ei erau cei care împiedicau zborul natural al firii mele. Însă, de multe ori, eșecul unei acțiuni este compensat de valoarea scopului pe care‐l are. Și în cazul meu, efectele au fost benefice: am ieșit dintr‐o visare care până atunci fusese strict pasivă și am căpătat curajul să mi‐o asum. Trebuia să‐mi scriu singur cele O mie și una de nopți, fără a aștepta să‐mi ofere cineva cărțile. Am evoluat de la îngăduirea visării la curajul de a visa… Există un anumit tip de curaj care nu poate fi dobândit decât trecând prin etapa îngăduirii.
Într‐un colț al Peninsulei Bōsō se află o plajă puțin cunoscută, numită Golful Bâtlanilor (chiar dacă acolo nu mai poposesc de mult stoluri de bâtlani). În pofida formei superbe a promontoriului, a eleganței liniei țărmului și a intrării în micul golf, pe scurt, în pofida frumuseții peisajului, Golful Bâtlanilor era subapreciat, mai ales în comparație cu alte plaje despre care se vorbea mult în acea vreme. Îl vizitau doar câțiva pictori și iubitori de frumos. Pentru că pe toți îi încânta tocmai faptul că golful nu era cunoscut de multă lume, nu încercau să‐l facă mai cunoscut, ba unii chiar se fereau să‐l pomenească în fața prietenilor. Însă motivul pentru care locul rămăsese relativ neștiut nu ținea doar de atitudinea oarecum francmasonică a celor ce voiau să‐l protejeze; peisajul însuși avea o frumusețe retrasă, o frumusețe greu de remarcat de către cei care căutau să se folosească de astfel de locuri ca de un paravan pentru petrecerile lor lumești.
Acolo mi‐am petrecut eu vara, la vârsta de unsprezece ani, împreună cu mama și cu sora mea mai mică. Deși aveam o inteligență precoce, eram bolnăvicios și plăpând și nu eram mai dezvoltat fizic decât un copil de șapte ani. Mă îngrijora faptul că nu mai creșteam odată, dar mă și mângâia. În acea vară am mers la Golful Bâtlanilor și nu undeva la munte, așa cum obișnuiam, pentru ca eu să învăț să înot. De multă vreme doctorul îmi interzisese să mă expun la soarele arzător de pe plajă, însă tatăl meu a hotărât să nu‐l mai ia în seamă. Nu‐mi lipsea nici profesorul de înot, de vreme ce tutorele meu, Okonogi (pe care eu îl strigam, cu afecţiune, Okotan) provenea dintr‐un sat de pescari. Am plecat de la Tōkyō pe la jumătatea lunii iulie.
Cartea O dimineață de iubire pură poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,6 rating based on 200 ratings (all editions)
ISBN-10:
ISBN-13: 9786067795745
Goodreads: 52738941
Author(s):Publisher:
Published: //
Rare Book
Fragmentul zilei – 4 decembrie 2019: O dimineață de iubire pură – Yukio Mishima