Eu(l) și internetul
La început, internetul părea un lucru bun. „M-am îndrăgostit de internet de prima dată când l-am folosit, în biroul tatălui meu, și m-am gândit că e cea mai mișto chestie”, am scris când aveam zece ani, pe o subpagină Angelfire numită „Cum a devenit Jia dependentă de internet”. Într-o casetă de text suprapusă pe un oribil fundal violet, continuam:
Asta a fost când eram în clasa a treia și tot ce făceam era să intru pe site-uri cu Beanie Baby. Nu aveam internet acasă, la computerul nostru vechi și îndărătnic. Chiar și AOL părea o iluzie. Apoi, în vacanța de primăvară din 1999, ne-am luat un computer nou, vârf de gamă, și, evident, a venit cu toate chestiile alea demo. Așa ca am avut în sfârșit AOL și am fost total uimită în fața minunii că aveam un profil, foloseam chat-ul și e-mailurile.
„Am fost uluită!”, am mai scris pe atunci, când am descoperit paginile web personale. Am învățat HTML și „mici șmecherii în JavaScript”. Mi-am făcut propriul site pe Expage, o pagină care găzduia începători, mai întâi în culori pastel și apoi cu tema „noapte înstelată”. Apoi am rămas fără spațiu, „așa că m-am hotărât să trec pe Angelfire, care era extraordinar!” Am învățat să-mi fac singură grafica. „Asta e tot ce am făcut timp de patru luni”, scriam, mirându-mă cât de repede evolua drumul meu de copil de zece ani în lumea internetului. Revăzusem recent paginile care mă inspiraseră într-o vreme și atunci mi-am dat seama „cât de naivă fusesem să mă entuziasmez dintr-atât!”
Nu îmi amintesc absolut deloc să fi început acest articol, fără să vreau, încă de acum 20 de ani, și nici de subpagina de pe Angelfire, peste care am dat în timp ce căutam urme pe internet din copilăria mea. Pe pagina de destinație, pe care o numisem „cele mai bune”, pusesem o fotografie în sepia a lui Andie din „Dawson Creek” și un link nefuncțional către un site numit „Câmpul înghețat”, care era „buuuun”. Mai era o pagină dedicată unui GIF cu șoricelul Susie care făcea cu ochiul. O pagină de „Versuri Cool” cu un banner mobil și versurile pieselor „All Star” a celor de la Smash Mouth, „Man! I feel Like a Woman” a Shaniei Twain și ale piesei „No Pigeons” a celor de la Sporty Thievz, o replică pentru un cântec al formației TLC. Pe pagina de întrebări frecvente, fiincă exista și așa ceva, explicam că fusesem nevoită să închid pagina de picturi personalizate cu păpuși, fiindcă „cererea fusese copleșitoare”.
Se pare că făcusem acest site pe Angelfire și îl foloseam doar câteva luni în 1999, imediat ce părinții mei îmi cumpăraseră un computer. Ciudățenia mea de pagină de întrebări frecvente consemna că site-ul fusese realizat în iunie. O pagină numită „Jurnal”, în care declaram că „voi fi complet sinceră în ceea ce privește viața mea, deși nu voi expune prea mult gândurile personale”, conține doar texte din octombrie. Unul dintre ele începea așa: „Este atât de cald afară și nici nu mai știu câte ghinde mi-au căzut în cap, poate din cauza oboselii”. Un pic mai târziu, lansam o profeție: „Voi înnebuni! Sunt pur și simplu dependentă de internet!”
În 1999, să stai toată ziua pe internet era cu totul altceva. Nu numai copiii de zece ani făceau asta. Era epoca „aveți mesaje noi”, când cel mai rău lucru care se putea întâmpla pe internet era să te îndrăgostești de concurentul tău în afaceri.
În anii 1980 și 1990, oamenii se întâlneau pe forumurile deschise de pe internet, atrași de curiozitatea și de priceperea altora ca fluturii la lumină.
Forumurile autoreglementate precum Usenet cultivau dezbateri aprinse și civilizate despre explorarea spațiului, meteo, rețete de mâncare, albume rare. Utilizatorii dădeau sfaturi, răspundeau la întrebări, legau prietenii și se întrebau cum va evolua acest nou internet.
Pentru că erau atât de puține motoare de căutare și nici o platformă centralizată de socializare, în vremea de început a internetului, descoperirile se făceau mai ales de unul singur, iar plăcerea de a descoperi era doar o recompensă solitară. o carte cu titlul You Can Surf the Net! (Poți naviga pe Net!), apărută în 1995, cuprindea o listă de site-uri unde puteai citi cronici de film, sau învăța despre artele marțiale. Îi îndemna, de asemenea, pe cititori să respecte manierele elementare (nu folosiți majuscule, nu consumați datele celorlalți utilizatori cu postări excesiv de lungi) și îi încuraja să se simtă confortabil în această nouă lume. „Nu vă îngrijorați”, spunea autorul. „Trebuie să intrați într-un bucluc cu adevărat mare, ca să vă ardeți.” În aceeași perioadă, GeoCities a început să ofere găzduire de pagini personale pentru tații care voiau să aibă site-urile lor de golf sau pentru copiii care voiau să ridice câte un altar plin de strălucire și efect lui Tolkien, lui Ricky Martin sau unicornilor, majoritatea dotate cu o carte primitivă de oaspeți și un contor de vizitatori negru cu verde. Precum tot internetul, GeoCities era stângaci, urât, doar pe jumătate funcțional și împărțit în cartiere virtuale: /area51/pentru SF, /westhollywood/ pentru comunitatea LGBTQ, /enchantedforest/ pentru copii /petsburgh pentru animale de companie. Părăsind GeoCities, puteai apuca pe alte străzi în acest spațiu al curiozităților în continuă expansiune. Te-ai fi putut plimba pe Expage sau Angelfire, așa cum am făcut eu, și te-ai fi putut opri pe artera principală, să vezi dansând un hamster animat. Devenise la modă un tip de text care pâlpâia, o animație grosolană. Dacă găseai ceva ce îți plăcea, dacă doreai să petreci mai mult timp în aceste cartiere virtuale, puteai să îți construiești propria casă în HTML și să te apuci de decorat.
Această perioadă a internetului a fost numită Web 1.0 – o denumire care dorește a desemna ceva anterior termenului de Web 2.0, inventat de Darcy DiNuccy, scriitoare și web designer specializat în user-experience, într-un articol din 1999, intitulat „Viitorul fragmentat”. „Internetul pe care îl știm acum”, scria ea, „care se încarcă într-o fereastră de browser într-o serie de ecrane în principal statice, este doar embrionul internetului care va veni. Primele licăriri de Web 2.0 încep să apară… Internetul nu va mai fi înțeles ca o serie de ecrane pline de text și grafică, ci ca un mecanism de transport, eterul care va face posibilă interactivitatea.” Web 2.0 va avea structuri dinamice, prezicea ea: în loc de case, site-urile web vor fi portaluri care vor afișa un flux de activitate în continuă schimbare: actualizări de stare, fotografii. Ce facem pe internet va fi interconectat cu ce fac toți ceilalți și vom vedea lucrurile care le plac celorlalți. Platformele Web 2.0 ca Blogger și Myspace au permis utilizatorilor care doar aruncau câte o privire să își genereze propriul peisaj în continuă transformare. Pe măsură ce tot mai mulți oameni au început să își înregistreze prezența pe internet, amuzamentul s-a transformat în imperativ: ca să exiști, trebuia să fii pe internet.
Cartea Oglinda care deformează poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,0 rating based on 75.644 ratings (all editions)
ISBN-10: 6063363750
ISBN-13: 9786063363757
Goodreads: 56247561
Author(s):Publisher:
Published: //
O tânără scriitoare examinează fracturile din centrul culturii contemporane cu vervă, inteligență și acuitate intelectuală – pentru cititorii care s-au întrebat cum ar fi fost ca Susan Sontag să fi trăit în epoca internetului. Jia Tolentino este o voce fără egal a generației sale, care abordează conflictele, contradicțiile și schimbările fundamentale ce ne definesc pe noi și epoca noastră. Acum, în această colecție sclipitoare de nouă eseuri cu totul originale, scrise cu o rară combinație de dăruire și talent, spirit și curaj, analizează în profunzime forțele care ne deformează viziunea, demonstrând o potență stilistică fără egal și dexteritate critică.
Oglinda care deformează reprezintă o călătorie iluminatoare, de neuitat pe fluviul autoiluzionării care curge imediat sub stratul de suprafață al vieții noastre. Aceasta este o carte despre stimulii care ne conturează și despre cât este de greu să ne vedem clar printr-o cultură care se învârte în jurul sinelui. În fiecare eseu, Tolentino scrie despre o prismă culturală: apariția și evoluția coșmarului rețelelor de socializare; apariția înșelătoriei ca etos al mileniului; călătoria eroinei din literatură de la curaj la banal și apoi la amărăciune; visul punitiv al optimizării, care insistă că totul, inclusiv corpul, trebuie să devină mai eficient și mai frumos până în momentul în care murim.
Plină de umor și de capacitatea de a elucida complexul imposibilității într-o clipă, marcată de dorința de a-și trata cititorii cu onestitate profundă, Oglinda care deformează este deja o carte clasică a celui mai prost deceniu de până acum.
Fragmentul zilei – 4 decembrie 2020: Oglinda care deformează – Jia Tolentino
Alte titluri Litera.