Când am redeschis, în anii ’90, Jurnalele mele din România (din iunie 1941 până în septembrie 1947 – sosirea la Paris) n-am făcut-o din vreo nostalgie a adolescenţei. Presupun că n-am mai rezistat ispitei de a încerca să alcătuiesc un fel de Jurnal al Jurnalului sau, cel puţin, să-mi verific „biografia“.
Or, din 1941 până în 1947, Jurnalul este intolerabil de prost, romanţios, sentimentaloid, atât de penibil încât am simţit nevoia să rup și să arunc la coș pagină de pagină. Din foarte puţinele rămase intacte, ca și din câteva note, fixând momente mai semnificative, am alcătuit doar o rubrică de repere necesare, deoarece decalajul între ceea ce credeam c-am fost atunci și ce-a rămas fixat pe hârtie este atât de mare, încât mă pândește o „criză de identitate“ (pentru a mă sluji de un stereotip al zilei).
Dacă se confirmă această impresie, înseamnă că Istoria, cu majusculele și dezastrele ei, împiedicându-mă să-mi duc la îndeplinire vastele mele planuri literare, m-a salvat pur și simplu nu doar de eșec, dar și de ridicol. Suspend verdictul, deși caricatura unei adolescenţe ce mi se părea mirifică mi-a lăsat un gust de cenușă de care nu voi scăpa ușor. Chiar distrugând cele vreo 900 de pagini (cine mai stă să le numere, există numărătoare în neant?), scrise mai întâi în strada Wilson, apoi în bulevardul Elisabeta, la „anii falnici douăzeci“ (bietul Ion Barbu, dac-ar fi știut cui dedica versurile sale glorioase!), nu m-am descotorosit de amărăciune. E ca și cum singură mi-aș fi răpit tinereţea, pătând-o cu zădărnicii.
Reperele – deși n-ar fi imposibil să n-am mare lucru de „reperat“ – vor reconstitui doar traseul meu existenţial, așa cum reiese din Jurnal. Rămâne, firește, de știut dacă el merită să fie reconstituit. În clipa de faţă nu sunt sigură.
Din exterior, lipsa mea de valoare nu era, pesemne, perceptibilă. Când Camil Petrescu îmi spunea că n-ar fi imposibil să înnebunesc de atâta luciditate (mai 1946), nu se putea înșela cu totul. Mai ales că lucram la Seminarul lui de artă dramatică – îi eram un fel de asistentă. Asistam și la repetiţiile de la Studio cu Mioara mai întâi – în sală doar Rebreanu și Camil –, cu Mitică Popescu apoi. În amândouă juca Maria Botta, după Camil – îi împărtășeam impresia – cea mai dotată artistă a generaţiei ei, cu o sensibilitate exacerbată ce-i ţinea loc de inteligenţă. Ea aplica cel mai exact indicaţiile scenice și teoriile lui Camil, parcă numai de noocraţie ar fi auzit vorbindu-i-se din copilărie.
Așa am prins, ca și din discuţiile de-a lungul cărora Camil îl „distrugea“ pe Gordon Craig, iar Ion Sava îl exalta, gustul scenei și al culiselor, până la a nu mai putea să mă proiectez într-un viitor din care ele ar fi lipsit. Nu numai că voi monta în 1945 o piesă în cadrul Institutului Francez de la București, dar, de câte ori ne întâlneam între prieteni, ne lansam imediat în improvizaţii de parcă am fi presimţit că soarta ce ne era rezervată nu ne va conveni, cerându-se înlocuită de jocul de-a altceva. În orice caz, alături de scris, regia teatrală se desena frenetic pentru mine în acei ani ca o certă vocaţie.
Apoi, făceam prea multe și cu ecouri favorabile în diverse domenii, e improbabil ca în jurul meu să se fi constituit un complot al elogiului. Deţineam, imediat după război, cronica dramatică la Democraţia lui Anton Dumitriu, unde, teribilistă și definitivă, desfiinţam spectacole și actori. Carandino lansase în Dreptatea (ianuarie 1944) o campanie împotriva mea, prin Oscar Lemnaru interpus, fiindcă îmi îngăduisem să pretind că soţia sa, celebra actriţă Lily Carandino, stă pe scenă inertă și inexpresivă ca o bucată de lemn.
Școala (Notre Dame de Sion) o încheiasem în 1942 cu „grand prix d’excellence“, iar la bacalaureatul de la Școala Centrală fusesem a doua din serie în ciuda dificultăţii temei latine ce se apropia mai curând de un rebus, pe care ne-o rezervase președintele comisiei, N. Herescu. Panica de dinainte de bacalaureat n-o voi mai retrăi la nici un examen, însă va rămâne înscrisă timp de vreo două decenii în coșmarurile recurente unde mă vedeam obligată să mai trec încă o dată bacalaureatul și mă prezentam inocent în faţa comisiei până îmi dădeam seama, în faţa tablei negre cu semne algebrice, că nu mai știu nimic.
Ciclul universitar nu mai pune nici o problemă, din moment ce scap de unele „materii“ pentru care sunt profund inaptă, începând cu matematica și sfârșind cu absolut orice ţine de știinţă. Nu e deci de mirare că trec fără efort toate examenele de la filologia modernă (mă înscriu în toamna lui 1942, la franceză, română, italiană, istoria artei și istoria modernă). Îi am profesori pe Vianu, Ralea, Basil Munteanu, Călinescu, Michel Dard, Marcu, Hudiţă și sunt atât de lipsită de sfială, încât după un an de italiană transcriu în Jurnal pagini întregi din Dante și nu mai puţine din Shakespeare (începusem să învăţ engleza încă din liceu). Termin în vara lui 1946 cu „magna cum laude“; o lucrare a mea de seminar despre Nerval a făcut vâlvă. Teza de licenţă o trec cu Michel Dard: Le sentiment de la mort chez Pascal. Cu elogii.
Chiar și la Oprescu (istoria artei), atât de puţin sensibil la prestigiul numelui, mă prezint onorabil. Martoră, această filă din 5 decembrie 1945 pe care o transcriu deoarece e singura redând, cât de cât, atmosfera de la Litere.
„Dimineaţa la ora 8 în amfiteatrul Hasdeu. Examen oral la Oprescu. Stau în rândul al doilea cu o fată blondă de la Iași. Din faţă, una din rarele studente care nu pare înfricoșată se întoarce spre noi și șoptește: «Am auzit că nu lasă niciodată la oral.» Peste un ceas va pleca alături de alte două colege cu nasul în pământ: le-a «lăsat». Se știe că așa e Oprescu, trântește sistematic dintr-o serie de șapte câte șase! Fata blondă se întoarce, își ia o carte și geanta și iese din sală. A eșuat și ea. În locul ei se instalează Cosma, cel care ne cântă jazz la seminariile lui Basil Munteanu.
Îmi vine rândul de abia pe la 12. Nu mi-e frică. Am mai trecut în 1943 la el și, graţie unui citat bine ales din Focillon (marea lui slăbiciune, unii studenţi inventează chiar citate imaginare, totul e să rostești magicul nume: Focillon), am ajuns spre uimirea sălii îngheţate să discutăm cu un oarecare haz de ce doamnele din înalta societate pariziană pozau pentru nuduri la Rodin. Povestea cu nudurile nu e nouă. La un curs cu diapozitive, Oprescu, în faţa reproducerii tabloului lui Cézanne Les Grandes Baigneuses, declarase sus și tare: «Sunt niște femei goale. Personal, nu-mi plac.»
Cartea La apa Vavilonului poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,5 rating based on 59 ratings (all editions)
ISBN-10: 9735026376
ISBN-13: 9789735026370
Goodreads: 17403255
Author(s):Publisher: Humanitas
Published: //2010
La sfârșitul anilor '90, pornind de la jurnalul său ținut încă din adolescență, Monica Lovinescu a reconstituit o întreagă lume: lumea secolului care tocmai se încheia. S-a născut astfel un volum de memorii cum nu sunt multe în literatura română, un volum care restituie mulțimea chipurilor acestei lumi, mai senine sau mai frământate - Bucureștii copilăriei și tinereții, instaurarea comunismului în România, exilul parizian și apoi colaborarea la postul de radio Europa Liberă. Tabloul zugrăvit de autoare se alcătuiește deopotrivă din portrete și din atmosfera care le înconjoară, din întâmplări și din semnificațiile pe care le dezvăluie. Mai presus de toate însă, amintirea este străjuită de o înaltă conștiință morală, aceeași care a ținut trează, în sufletele ascultătorilor săi "pe unde scurte", deopotrivă speranța că normalitatea este cu putință și ideea că ea nu poate fi decât rodul unei necurmate lupte. Este și legatul cel mai însemnat pe care La apa Vavilonului ni-l transmite nouă celor de azi.
Fragmentul zilei – 4 mai 2020: La apa Vavilonului – Monica Lovinescu