O geană de lumină aurie mărginea orizontul spre răsărit, aducând în savană primele raze și dezvăluind coroanele plate ale acaciilor, răspândite ici și colo printre ierburile înalte. O altă zi frumoasă, își spuse Trăncănitor, pasărea ciugulitoare de larve, un alt mic dejun delicios. După care se întinse, se ciuguli sub o aripă, apoi își înfipse ciocul într-o căpușă grasă de pe pielea rinocerului pe care îl călărea.
Rinocerului nu-i mai tăcea gura. El se certase cu ceilalți membri ai turmei sale încă dinainte de revărsatul zorilor. Trăncănitor nu a putut pricepe nicio boabă din limba lor ciudată, bolovănoasă, dar discuția i se păru agitată, stăruitoare și chiar agresivă.
Trăncănitor își ridică întrebător capul și clipi.
– Ciripitor?
– Așteaptă puțin, se auzi o voce înăbușită.
Din Ciripitor nu se vedea decât coada; restul corpului era adânc vârât în urechea fluturândă a hipopotamului. Pasărea începu să dea din coadă și ieși afară, hăpăind cu lăcomie gângania pe care o vânase.
– Ei, ce e?
– Mă întrebam pe unde umbli, replică Trăncănitor. Mai e ceva gustos în urechea aia? Despre ce crezi că vorbesc rinocerii ăștia?
– Habar n-am. Doar știi că nu vorbesc limba ierbii mai mult decât o faci tu, îi răspunse Ciripitor, coborând pe ceafa lată a rinocerului. Cred că am prins ultima căpușă, dar bănuiesc că mai poți găsi ceva de mâncare în urechea cealaltă.
Trăncănitor sări pe lângă el, suindu-se pe capul rinocerului.
– Aș vrea să înceteze odată să mai bâțâie din coarne și să-și mai clatine capetele, se plânse el. Nu-i ceva foarte plăcut. Și nici nu mi-e ușor să le smulg căpușele din piele.
– Într-adevăr, e enervant, dar știi ce zice bătrânul Flecar, îi spuse Ciripitor, lovind cu ciocul sub un ciot de piele tare. Nu-ți face griji pentru azi, fiindcă insecte vor mai fi și mâine.
– Hm, aș fi vrut ca Flecar să stea nițel de vorbă cu rinocerii ăștia, oftă Trăncănitor. Par foarte îngrijorați de ceva. Ar putea învăța niscaiva lucruri de la noi, ciugulitorii.
– Cu siguranță!
Ciripitor își înălță deodată capul spre cer, pe când ecoul țipătului ascuțit al unui cocor cu coroană cenușie se lăsa asupra lor.
Pasărea plana maiestuos, susținută de uriașele aripi colorate în alb cu negru și țipând pătrunzător în limba cerului:
– Adunarea Marelui Stol! Veniți la Adunarea Marelui Stol!
Își înclină apoi capul în jos, fixându-i cu privirea pe cei doi prieteni.
– Adunarea Marelui Stol!
Pe când ciugulitorii îl priveau uimiți, cocorul dădu roată pe cer și se îndepărtă, dând din aripi, spre răsărit. Îl puteau auzi, tot mai departe, strigând aceleași cuvinte, iar și iar, către alte păsări de pe pământ și din copaci.
– Adunarea Marelui Stol! ciripi Trăncănitor încântat.
Ciripitor clipi din ochii săi rotunzi și gălbui.
– N-am mai fost niciodată la Adunarea Marelui Stol. E incitant!
– Nici eu, grăi Trăncănitor. Am auzit povești despre Adunarea Marelui Stol încă de când am ieșit din ou, dar n-am participat niciodată la vreuna.
– Atunci hai să mergem!
Ciripitor țintui cu ciocul său roșu o ultimă insectă și își luă zborul.
Trăncănitor se înălță după el, fluturând din aripi. Soarele se ridicase deja de acum deasupra orizontului, un semicerc de aur orbitor, iar cerul, plin de păsări, era de un albastru clar și răcoros. Ciorile zburau, venind de la festinurile lor cu leșuri, egretele se ridicau într-o mare de aripi albe, iar un stol de grauri albaștri erupse brusc dintr-un copac plin de spini. O pereche de prigorii cu pene galben-verzui strălucitoare trecu în viteză pe lângă Trăncănitor, aproape atingându-i aripa.
– Hei, fiți atente pe unde zburați! le dojeni ciugulitorul, dar era prea fericit ca să aibă cu adevărat chef de harță.
Cerul se întuneca de păsări și tot mai multe se înălțau pe fundalul soarelui strălucitor.
– Mă întreb de ce o fi fost convocată o Adunare a Marelui Stol, exclamă Ciripitor.
O umbră se lăsă deasupra lor din înalturi. Un vultur cu spinarea albă se rotea pe acolo; păsările adunate se ridicară, ferindu-se din calea lui, iar țipetele lor se transformară deodată într-un ciripit abia auzit, de parcă s-ar fi așteptat ca uriașa pasăre de pradă să le spună ceva. Un întreg stol de vulturi
zbura în urma uriașei păsări, planând pe aripile negre, larg întinse.
– Asta nu este Călătoare pe Adiere? șopti Trăncănitor. Vulturoaica bătrână care vorbește cu Marea Mamă?
– Cred că da, răspunse Ciripitor, fluturând din aripi și privind cu admirație vulturul.
Tăcerea stranie fu destrămată de țipătul aspru, înfricoșător, al lui Călătoare pe Adiere.
– Aduc vești groaznice, păsări din Ținuturile Neînfricaților. Marea Mamă a murit.
Țipete și ciripituri de groază se înălțară de pretutindeni spre cer. Ciorile croncăniră lugubru, a groază, iar țipetele de jale ale cocorilor se împletiră cu valul de ciripituri neîncrezătoare iscat de grauri.
– Nu! strigă Ciripitor de lângă Trăncănitor. Asta este o veste groaznică!
Trăncănitor era împietrit.
– Nu-i de mirare că rinocerii erau supărați. Ei trebuie să fi știut deja!
– Urmați-mă!
Porunca lui Călătoare pe Adiere reduse încă o dată la tăcere haosul de voci.
Nicio pasăre nu se opuse: stolurile se năpustiră fluturând din aripi spre cer, aliniindu-se într-o formație compactă în spatele vulturului. Hoarda uriașă de înaripate se înălță, plutind, deasupra savanei, în vreme ce razele soarelui se răsfrângeau în mii și mii de aripi. Mulțimea de culori îl ameți pe Trăncănitor.
Aș fi vrut ca Adunarea Marelui Stol să fi fost convocată pentru un motiv mai fericit, își spuse el.
Deja își putea da seama unde îi conducea Călătoare pe Adiere; în fața lor și dedesubt, un imens loc de adăpare strălucea în lumina zorilor. Nu era însă locul liniștit și vesel care ar fi trebuit să fie. Turme de erbivore, înghesuite pe malul apei, mugeau și răgeau îndurerate. Când păsările se lăsară mai jos, Trăncănitor zări o pată mare pe apă; ceva imens zăcea acolo, pe jumătate scufundat în baltă.
Marea Mamă.
Trăncănitor nu o mai văzuse niciodată pe bătrâna și înțeleapta femelă de elefant; acum, ar fi vrut să nu o mai fi văzut deloc, decât să o vadă astfel. Ea zăcea fără viață, cu trupul numai răni pline de sânge înnegrit. Alți elefanți o înconjurau, împingându-se disperați în trupul ei; picioarele lor enorme băteau apa însângerată, în timp ce se străduiau să ducă trupul neînsuflețit la mal.
Unul dintre elefanți stătea însă deoparte, privind-o neclintit pe Marea Mamă. Era tot o femelă și părea tânără, se gândea Trăncănitor, căci era mai mică decât restul elefanților, iar picioarele îi tremurau din cauza șocului. Când se mai apropie puțin, pasărea îi observă ochii uriași și negri. Privirea ei era plină de tristețe, dar ciudat de înțeleaptă pentru un elefant atât de tânăr.
Cartea Bravelands. Vol.2. Codul onoarei poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,3 rating based on 1.773 ratings (all editions)
ISBN-10: 606796094X
ISBN-13: 9786067960945
Goodreads: 108060379
Author(s):Publisher:
Published: //
A doua parte a misterioaselor aventuri din Savana In cea mai noua serie Fantasy semnata de Erin Hunter, celor 3 eroi neobisnuiti Viteaz, Cer si Ghimpe le revine misiunea de a restabili pacea in Tinuturile Neinfricatilor. In savana, fiecare zi este senina si frumoasa. Razele aurii de lumina, cerul de un albastru nemarginit, coroanele acaciilor si ierburile inalte se afla intr-un echilibru permanent. Insa vietile locuitorilor acestui taram sunt marcate de haos. Codul dupa care se ghideaza toate vietuitoarele savanei a fost incalcat. Marea Mama a fost ucisa. Minciunile, comploturile si luptele pentru putere reprezinta acum regula in Tinuturile Neinfricatilor. Savana tanjeste dupa pace ¦ In acest peisaj tulburator, isi duc traiul trei eroi tineri care trec prin momente de un babuin care isi infrunta destinul, un elefant nesigur pe menirea sa si un leu hotarat sa intre in lupta. Babuinul Ghimpe Frunza-Mijlocie din Ceata Padurii Luminoase descopera un secret teribil. Cineva foarte apropiat si extrem de puternic se face vinovat de actul de tradare care a cutremurat Tinuturile Neinfricatilor. Tanarul leu Viteaz asteapta un moment prielnic pentru a razbuna moartea tatalui sau. Intre timp, indura tot mai greu accesele de tiranie ale conducatorului haitei din care face parte. Tanara femela de elefant Cer are darul de a citi oaselor animalelor care au pierit. Acum, cauta cu disperare un semn care sa i-l reveleze pe adevaratul Mare Parinte al savanei. Cararile lui Ghimpe, Viteaz si Cer se vor intersecta de multe ori. Adevarata provocare este sa gaseasca rezolvarea problemelor care ii framanta, inainte ca echilibrul fragil al Tinuturilor Neinfricatilor sa fie distrus pentru totdeauna. Personaje complexe, o intriga captivanta, o lume bogata in mitologie si un decor de o frumusete care taie rasuflarea cititorului. O poveste salbatica si fascinanta! “ Kirkus Reviews
Fragmentul zilei – 4 noiembrie 2020: Bravelands. Vol.2. Codul onoarei – Erin Hunter
Alte titluri ALL.