Cântând la Olympia, la Paris, nu pot executa un tremolo. Mai exact, cânt, dar fără finețe, fără acuratețe – cum fac chitariștii începători care produc o gâlgâială surdă în loc de note. Nimeni nu observă nimic, și Olympia se dezlănțuie în ovații. Îmi uit până și eu rateul, dar, după ce mă urc în limuzină în aclamațiile admiratorilor, îmi surprind degetele mișcându-se în felul cunoscut. Mâna dreaptă, răscumpărând parcă greșeala comisă, execută acum un tremolo inutil. Degetele mi se mișcă incredibil de repede. Ating corzi imaginare. Ca foarfeca frizerului: după ce se desprinde pentru o clipă de păr, continuă să tundă – aerul. În timp ce mă apropii de aeroportul Charles de Gaulle, bat în geam melodia prost interpretată: nimic complicat. Cum de m-am poticnit în concert?
De la Paris zbor la Petersburg pentru filmarea unui clip. Pasagerul de lângă mine își pune centura de siguranță. Întoarce capul și rămâne încremenit. M-a recunoscut.
– Sunteți Gleb Ianovski?
Încuviințez din cap.
– Serghei Nesterov, întinde mâna vecinul. Scriitor. Public sub pseudonim. Nestor.
Strâng anemic mâna lui Nestor. Îl ascult cu o jumătate de ureche. Nestor, după cum reiese, se întoarce de la Salonul de Carte de la Paris. Judecând după mirosul gurii, la Salon nu s-au prezentat numai cărți. Dar nici înfățișarea scriitorului nu e cehoviană: urechi clăpăuge, nas cârn cu nări largi și nici urmă de pincenez. Nestor îmi întinde cartea lui de vizită. O îndes în portvizit și închid pe jumătate ochii.
Nestor – către mine, care dorm:
– E puțin probabil să vă fie cunoscută vreuna dintre scrierile mele.
– Doar una – nu deschid ochii. – Cronica vremurilor trecute.
El zâmbește.
– Nu-i bai, e cea mai bună.
De fapt, și eu scriu. Jurnal – nu jurnal – așa, niște însemnări, câteodată, seara ori prin aeroporturi. Pe urmă le rătăcesc. Nu demult, chiar într-un aeroport, am și pierdut unele. Niște foi scrise cu chirilice – cine să ți le înapoieze? Și la ce bun?
Avionul rulează pe pista de decolare, se oprește puțin, dar motorul mărește brusc turația. Urlând și trepidând de nerăbdare, aparatul prinde într-o clipă viteză. Comportare de animal de pradă când vânează – tremură, dă din coadă. Nu-mi amintesc pe loc care anume. Unul din familia felinelor – ghepardul, să zicem. Vânatul este spațiul care desparte Parisul de Petersburg. Avionul se desprinde de sol. Cu o înclinare de aripă, face un tur de rămas-bun deasupra Parisului. Simt că mă ia somnul.
Mă trezește o zdruncinătură însoțită de anunțarea unei zone de turbulențe. Toată lumea e rugată să își pună centura de siguranță. Eu tocmai mi-o desfăcusem. Până și curelei de la pantaloni îi mai dădusem drumul – mă strângea. Se apropie o stewardesă și mă roagă să-mi pun centura. Îi spun că nu pot să sufăr centurile – nici în mașini, nici în avioane. Nu sunt un accesoriu pentru un om liber. Fata nu e de aceeași părere: e toată numai cochetărie și la toate argumentele mele răspunde cu un wow scurt. Îi pare sincer rău că un atât de minunat artist zboară fără să aibă centura legată.
Ca să pun capăt discuției, mă întorc demonstrativ către Nestor. Întreb dacă e greu să scrii cărți. Nestor (dormea ca după beție) mormăie că nu e mai greu decât să cânți la chitară. Stewardesa nu arată nici urmă de enervare: doar se vede – capricii de vedetă. Sunt în firea lor, a vedetelor. Amenință în glumă cu degetul și pleacă. Petrecând-o cu privirea, Nestor spune pe neașteptate:
– Mi-a venit brusc o idee… Aș putea să scriu o carte despre dumneavoastră. Mă interesați.
– Mulțumesc.
– Mi-ați povesti despre dumneavoastră și eu aș scrie.
Reflectez la propunere un minut sau două.
– Nu știu ce să răspund… Sunt deja câteva cărți despre mine. N-aș zice că sunt rele, dar sunt cam pe-alături. Le lipsește înțelegerea.
– Muzicală?
– Mai degrabă, omenească… Aș spune așa: le lipsește înțelegerea faptului că muzicalul decurge din omenesc.
Nestor cumpănește cu luare-aminte cele auzite. Concluzia e neașteptată:
– Cartea mea cred că o să vă placă.
Ca argument, un damf de alcool. Devine amuzant.
– Chiar? De ce?
– Pentru că sunt un scriitor bun. Fără modestie, firește…
– Puțină tot e. Dar, pe de altă parte, ce rost are modestia dacă ești bun? Bat un tremolo pe brațul scaunului. Dați-i drumul, scrieți. Bătaia ritmică îmi amintește cum, cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, la Kiev, bătea ritmul, verificându-mi auzul muzical, tatăl meu. De ce n-ar începe cartea așa? Mă întorc către Nestor și îl informez pe scurt despre acel întâi examen al meu, chiar îi reproduc tema propusă atunci. Nu mă descurcasem atunci cu ea. Nestor, zâmbind, bate cu degetele pe brațul scaunului. Pică și el examenul.
Cartea Brisbane poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,0 rating based on 1.354 ratings (all editions)
ISBN-10: 6067795671
ISBN-13: 9786067795677
Goodreads: 49384506
Author(s):Publisher:
Published: //
În noul lui mare roman, Evgheni Vodolazkin rămâne fidel universului său literar, continuându-și într-un mod sclipitor meditația asupra timpului, memoriei și iubirii, și își păstrează capacitatea de a-și surprinde mereu cititorul în alt fel, de aceea am putea afirma că Laur, Aviatorul și Brisbane alcătuiesc o trilogie.
La 50 de ani, Gleb Ianovski, un virtuoz al chitarei recunoscut internațional, născut la Kiev, cu studiile făcute la Sankt-Petersburg și care cunoaște succesul la München, e diagnosticat cu boala Parkinson. Un autor rus întâlnit întâmplător vrea să-i scrie biografia, și astfel Gleb pornește pe firul amintirilor, în încercarea de a găsi un nou sens existenței sale. Tot întâmplarea îi prilejuiește întâlnirea cu Vera, fiica de 13 ani a unei iubite din tinerețe, și ea extrem de talentată la pian, și ea măcinată de o boală gravă. Conceput pe două voci, a muzicianului și a biografului său, pendulând între prezent și trecut, Brisbane e un roman simfonic în care moartea e învinsă nu prin muzică, nici prin iubire, ci prin puterea memoriei și a cuvântului. „Cu orașul Brisbane propriu-zis romanul meu nu are nici o legătură; altfel nu i-aș fi dat acest titlu“, declara Vodolazkin într-un interviu. Și totuși Brisbane e cheia întregii povești.
„Cred că mesajul romanelor mele este acesta: «Nu te lăsa pradă disperării». El se aude şi în Brisbane, în care eroul principal pierde sensul vieţii; dar viaţa e mai cuprinzătoare decât sensul ei.“ – Evgheni Vodolazkin