Telefonul lui Dooley m‐a trezit în apartamentul meu de la hotelul Gritti la ora șapte dimineața. Voia să mă vadă. Era urgent. Vocea avea un ton imperativ și amenințător, care m‐a deranjat. Eram amândoi membri ai Comitetului Internațional pentru Salvarea Veneției dar, chiar și ținând cont de ritmul în care se scufunda Orașul Dogilor, situația nu putea fi atât de gravă. Reuniunea Fundației Cini avusese loc în ajun și Dooley mi‐a explicat că nu putuse ajunge la timp. Ultimele atentate teroriste provocaseră în Italia o grevă generală de douăzeci și patru de ore, iar avionul său avusese întârziere.
– A trebuit să‐mi las Boeing‐ul la Milano, pentru că nu mai erau oameni în turnul de control. Nici elicoptere, nimic. Am venit cu mașina…
L‐am compătimit și i‐am dat întâlnire la ora nouă și jumătate la bar, nu fără a mă întreba cărui fapt datoram o asemenea onoare. Îl cunoșteam foarte puțin. Raporturile mele cu el constau mai ales în a‐l evita: nu aveam aceleași cifre de afaceri. Jim Dooley moștenise una dintre cele mai frumoase averi din Statele Unite.
Îl întâlnisem prima dată în 1962, la Saint‐Moritz, la campionatul de bob, unde făceam echipă cu fiul meu. Cu spatele lat de texan, cu părul blond cu bucle deja încărunțite și cu trăsături încă fine, pe care cei cincizeci de ani bine hrăniți le menajaseră, cu vitalitatea și buna sa dispoziție, trezise în mine o ușoară animozitate și un sentiment de rivalitate asemănător celui care le roade pe femeile frumoase. Atletul acesta al plăcerii antrena în jurul său o aură de campion mondial la toate categoriile, iar succesele sale, puterea sa, prin chiar lipsa lor de măsură, puneau nedeslușit în cauză propriile mele reușite și, într‐un anumit fel, chiar și sensul vieții mele. Suntem cu toții niște ratați ai visului, dar Jim Dooley părea să ignore această lege. „La scară mărită…“ Cu toate acestea, eu nu mă lăsam păcălit de idealul măreției, care bântuie micimea omenească de la Homer încoace. Dar, dacă s‐ar fi instituit categoria de deținător al titlului, Dooley ar fi fost un concurent serios în ringul fericirii. În timp ce-l priveam pe acel bărbat înalt în pulover roșu ridicându‐se, scoțându‐și casca la finalul cursei și întorcându‐se apoi către spectatori cu un râs care spunea că lumea e a lui, lucru de la sine înțeles, nu mi‐am putut înăbuși un sentiment de inferioritate și de eșec, nu pentru că mă bătuse, ci pentru că mă simțeam prea mic față de american, iar el mi se părea prea‐prea, și greu de ajuns: mă lăsam, în ceea ce‐l privește, în voia unui resentiment puritan și aproape politic. Chiar în aceeași seară, o ziaristă pe care o întâlnisem în barul de la Hoff simțise nevoia să‐mi împărtășească faptul că‐l „intervievase“ pe Jim Dooley la bordul iahtului acestuia, la Saint‐Tropez, și că… „Nu‐i chip să‐l oprești, o face toată noaptea“. Genul acesta de confidență este în general o invitație să te măsori pe teren cu legenda și să dai astfel tot ce este mai bun din tine. Dar eram încă relativ tânăr și nu eram în situația să le cer femeilor să mă liniștească. Și am avut întotdeauna gustul grădinilor secrete și al lumilor aparte. Îmi plăcea complicitatea aceea profundă în doi, unde nu este admis nimeni. Tot ce înseamnă „reputație“ în domeniul acesta este sfârșitul minunii. Adevărata casă a dragostei este întotdeauna o ascunzătoare. Fidelitatea nu era de altfel pentru mine un contract de exclusivitate: era o noțiune de devotament și de comuniune în același sens al valorilor. Cu câteva săptămâni înainte de debarcarea aliaților, în mai 1944, pe când decolam la comanda Lysander‐ului meu de pe un aerodrom clandestin, avionul a capotat și am fost doborât. Femeia care împărțea cu mine pe atunci viața și luptele a sosit la căpătâiul meu după o oră, la ferma unde fusesem transportat. Arăta profund tulburată. Starea mea nu era suficient de gravă pentru a justifica o astfel de emoție. Lucienne mi‐a explicat faptul că, în clipa când a primit apelul telefonic care o informa despre accidentul meu, se afla într‐o cameră de hotel pe punctul de a se culca cu unul dintre prietenii mei. L‐a părăsit fără un cuvânt și a alergat la mine. Era exact ceea ce înțelegeam eu prin fidelitate: atunci când faci să treacă dragostea înaintea plăcerii. Dar recunosc că ai voie să gândești și altfel și chiar să denunți într‐o astfel de atitudine o lipsă de dragoste. Poate că ar fi mai simplu să admitem că psihicul meu ascundea deja o hibă secretă, care n‐a încetat să se răspândească de atunci pentru a mă duce acolo unde sunt acum. Habar n‐am, și de altfel nu‐mi caut un alibi. Aceste pagini nu sunt o pledoarie. Nici un strigăt de ajutor, și nu voi pune manuscrisul acesta într‐o sticlă pentru a‐l arunca în mare. De când visează omul, au existat deja atât de multe strigăte de ajutor, atâtea sticle aruncate în mare, încât este uimitor că vezi încă marea, n‐ar trebui că se vadă decât sticle.
Cartea Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea poate fi achiziționată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,6 rating based on 1.454 ratings (all editions)
ISBN-10: 6067795051
ISBN-13: 9786067795059
Goodreads: 52319328
Author(s):Publisher:
Published: //
Jacques Rainier, cinquante-neuf ans, industriel, est aux prises avec des difficultés en affaires au moment où sa liaison avec une jeune Brésilienne le rend très heureux. À la suite des confidences angoissées d'un ami obsédé par le mythe de la virilité, la peur du déclin sexuel s'insinue en lui, l'envahit, le détruit, ne le quitte plus.
En osant s'attaquer à un sujet tabou, Gary a soulevé un débat passionné, qui a connu un grand retentissement. Mais son livre cru et dur, dominé par un humour amer, reste aussi un roman d'amour plein de tendresse.
Fragmentul zilei – 4 septembrie 2019: Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea – Romain Gary