– Șefu’, fac și eu ce pot. Păi, nu‐mi ziceați dumne’oastră la început că între ăștia e cel mai bine să te bagi? La beție dau pe goarnă…
– Da, bă, Radule, da‐n două luni tu să‐mi vii doar cu asta? Ce drecu’? Barem de‐mi verificai informația de la mai mulți. Că‐i plin de bețivi printre hahalerele alea. Nu vrei să pleci și tu mai repede? Ai văzut ce jeg e. Numa’ boschetari prin blocurile alea. Te pomenești că ți‐ai găsit vreo pizdă! Ia zi : dai la buci p‐acolo pe banii statului?
– ’Aide, șefu’… ce dracu’!
– Păi, mă gândesc și io la toate alea. Mă întreabă și Marinescu aseară la telefon – apropo, vine azi în inspecție – că cât te mai ținem acolo, că le‐au tăiat ăștia de la minister fondurile, că nu mai sunt bani, că hâr, că mâr…
– Păi, la cum arată blocu’ și apartamentu’… cre’ că vă costă o grămadă, zise inspectorul prinzând curaj și‐și întoarse privirea într‐o parte.
– Răducule, fă‐i o adresă, băiatul meu. Dacă vrei, îți dau numărul lui de telefon să‐i spui tu cum e mai bine să facă. Ce zici? întrebă bărbatul cărunt și‐i întinse nervos telefonul.
Își retrase însă mâna când chelnerul îmbrăcat într‐un costum de paj îi aduse o cafea turnată într‐o carafă de lut vopsită cu motive tradiționale.
– Dumneavoastră v‐ați hotărât? se aplecă chelnerul spre urechea lui, cu gleznele lipite și cu mâinile la spate.
Inspectorul Adamescu își dădu capul într‐o parte, îndepărtându‐și urechea de gura chelnerului ce căuta ostentativ o proximitate intimă.
– La fel, zise el fără să‐l privească pe chelner și înțepenit în acea îndepărtare exagerată.
– Mai am io o rugăminte, zise bărbatul cărunt, aduceți‐mi și mie o scrumieră uscată. Fără șervețel în ea. ’Ai mersi.
În bar nu mai era nimeni în afară de ei doi. Aerul rece, duhnind a beci și a bere scursă pe dușumeaua putredă, era încălzit de focul aprins într‐un șemineu din spatele lor. Pe țepușa orizontală din oțel se mai puteau vedea resturi de carne arsă, carbonizată, la care flăcările nu ajungeau însă. Pe pereții înnegriți de fum erau prinse coifuri, armuri și săbii. Lemnele trosneau și inspectorul Adamescu simți căldura focului în spate.
– Dă‐ți și tu geaca aia jos sau măcar descheie‐te, îi ordonă șeful său în timp ce‐și aprindea o nouă țigară, apoi continuă : uite cum stă treaba, domnu’ Radu, o săptămână. Atât ! Dacă n‐ai găsit nimic, baftă! Te‐am scos. Să nu care cumva să te blochezi ca atunci. Mă rog… atunci erai mai tânăr, nu zic nu… da’ tot buleală se cheamă că ai dat. Înțelegi? Nu te uita așa, că nu te‐am înjurat. Am și io superiori, cum mă ai și tu pe mine. Dau și io mai jos ce primesc de sus. În cazu’ ăsta : muie. Nu mai vor să‐ți plătească chiria acolo. Nici diurna.
– Da’ chiar, al cui e apartamentu’ ăla?
– Contează?
– Miroase a levănțică de abia pot să dorm cu geamu’ închis. Și n‐am văzut nicio molie.
– Hehehe, începu să râdă deodată bărbatul cărunt, ăla nu‐i miros de levănțică, Răducule! Ăla‐i miros de pizdă! Am uitat că ești neînsurat. De când n‐ai mai cordit și tu ceva? Au stat niște curve acolo. Mă rog, apartamentul e al unui informator de‐al nostru, un pește. S‐a nimerit la fix să‐mi aduc aminte că a stat acolo acum ceva ani, când îl luasem în colimator. S‐a mutat cu tot cu curve. I‐a smuls un drogat buzele.
– Lițoi… șopti inspectorul Adamescu.
– Opa! Ia uite ce‐a săpat al nostru! Văd că ești la curent cu istoria cartierului. Da’ cu cazu’ greșit, se pare.
– Am auzit și io…
– Tot de la bețivu’ ăla de Mihalcea? Sursa ta de încredere, nu ? Eram sigur. Păi, bă, Radule, p‐ăștia nebunii tre’ să‐i cam miroși. Mă‐nțelegi? Cu nebunii și bețivii nu stai la discuții! Io‐l știu pe Mihalcea ăsta, zis Olube, de ani de zile. De când l‐am găsit pe aurolacu’ ăla tăiat pe cazemată. Tot io am lucrat și la cazu’ ăla. Când i‐am luat declarație și lu’ Mihalcea, a început să‐mi îndruge verzi și uscate : ba că mortu’… cum îi zicea?
– Lițoi.
– Așa. Cum că Lițoi ăsta mergea prin tuneluri și pescuia prin cazemată… numa’ bălării! Stai, că acum mi‐am adus aminte : deci de‐asta ai chemat tu echipa azi‐dimineață? Da’ și io prost! Chiar nu mi‐am adus aminte pe loc de Mihalcea ăsta, măscăriciu’ ăsta. Numa’ scursuri prin blocurile alea. Tu știi că niciunu’ de acolo n‐are serviciu? Numa’ lepre. Știi, nu? Toată ziua la pește. D‐aia arată blocurile alea cum arată : nu tu fond de rulment, nu tu bani să plătească femeie de serviciu, mulți s‐au debranșat și de la căldură, ce să mai… ghetou. Noroc cu apartamentu’ lu’ peștele ăsta. E mai curățel. Măcar n‐a stat nimeni p‐acolo de mulți ani. Ai avut bulan totuși.
Cartea Cazemata poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,1 rating based on 417 ratings (all editions)
ISBN-10: 9734661663
ISBN-13: 9789734661664
Goodreads: 30731033
Author(s):Publisher: Polirom
Published: 6//2016
Mohorîtă, ameninţătoare, asemenea unui monstru preistoric, vechea cazemată germană stă încă în picioare pe faleză. Un tînăr marginal ce-şi duce veacul prin tunelele despre care se spune că o leagă de mare e găsit fără viaţă pe cupola ei, cu trupul brăzdat de tăieturi. Trei muncitori de pe şantierul unui bloc ce urmează să fie înălţat peste cazemată dispar fără urmă unul după altul. Inspectorul Adamescu este infiltrat în zonă pentru a ancheta sub acoperire straniile evenimente. Sub pojghiţa realităţii mizere a unui mic cartier de la malul mării, tînărul poliţist descoperă o lume fabuloasă, populată de personaje ca Olube, Borhot, Liţoi, Baban, Turcoaica, femeia fără vîrstă, sau Coco, proxenetul fără buze. Poveştile lor fantastice conturează treptat istoria bătrînei fortificaţii, asupra căreia pare să plutească un blestem şi a cărei influenţă asupra lumii ce o înconjoară nu a slăbit cîtuşi de puţin.