În ultimii ani când domnișoara Rinke a venit la noi, mai cosea când una, când alta, însă multă vreme ședea la mașina de cusut fără să lucreze. Cosea un tiv, nu se mai oprea la capătul materialului și reușea să facă o încurcătură de fire în fața căreia rămânea nedumerită și tristă. Băga o ață în ac, se lăsa pe spate, rezemându-se, își punea mâinile în poală și își îndrepta privirile pe fereastră, în stradă, unde nu se întâmpla nimic. Sau adormea și capul îi cădea pe piept până când o durea ceafa și se trezea. „Aveți nevoie de altă croitoreasă”.
Însă vremea cusutului trecuse. Fratelui meu nu-i rămâneau mici pantaloni, jachete și cămăși pe care aș fi putut să le port eu după mici modificări. Econoama mea mamă a dat de un magazin second-hand unde se găseau o mulțime de lucruri potrivite pentru mine și care nu mai aveau nevoie de nici o domnișoară Rinkle. De altfel, frații mei au plecat curând din casă, iar după bacalaureat m-am mutat și eu.
Când domnișoara Rinkle a obosit de atâta cusut, ne-am gândit că era bătrână și ostenită. În schimb ea s-a înviorat, ca și cum despărțirea de cusut ar fi eliberat-o. Nu mai trăia decât pentru sine.
După ce-a stat ani întregi în chirie, a primit o locuință proprie, două camere mici, cu o bucătărie, o baie și un balcon, la etajul al patrulea al unei case construite de o asociație non-profit. Lângă clădire începea gara de mărfuri și ei îi plăcea vederea spre șine, cu vechea clădire a triajului și vechiul turn de apă. Vara ședea pe balcon, unde făcuse să înflorească o mică grădină într-o lădiță lungă de flori.
Acum putea în sfârșit să citească tot ce-și dorise mereu să citească: opere clasice și moderne, romane și poezii, cărți de istorie a femeilor, orbilor, a surdomuților, a imperiului și a Republicii de Weimar, partituri cu muzica pe care o cântase la orgă și cu muzica pe care i-ar fi plăcut să o interpreteze. Mergea la cinematograf și vedea filme în care se vorbea puțin și se întâmplau multe, filme muzicale, filme de aventuri, westernuri. Continua să voteze cu social-democrații, de 1 Mai mergea la demonstrația sindicatelor și de sărbători, la biserică.
O dată la câteva săptămâni mama o invita duminica la prânz, iar eu o aduceam și o duceam înapoi. Primisem cadou de la un unchi un Opel vechi, pe care vânzătorul nu a vrut să-l accepte ca plată pentru o mașină nouă. O mai luam și în alte rânduri, făceam câte ceva împreună, vedeam un film, vizitam o expoziție sau ceva ce merita văzut, mâncam la restaurant. Bunicii mei, la care îmi petrecusem cele mai fericite vacanțe din copilărie și pe care îi iubisem și îi vizitasem adesea, muriseră. În viața mea exista un loc liber.
Îi plăcea s-o însoțesc la muzeele de artă din orașele învecinate, unde voia să vadă mereu aceleași tablouri. Erau picturi din vremurile când fusese tânără și descoperise arta, de la Anselm Feuerbach și Arnold Böklin la impresioniști și expresioniști. Unul dintre tablourile ei preferate era Execuția împăratului Maximilian al lui Edouard Manet.
– De ce vă place tabloul?
– Împăratul, nechibzuit și ridicol, are parte de compasiunea noastră, pictorul vrea să critice aventura politică a lui Napoleon și nu poate decât s-o transfigureze, tabloul e atât de mare, încât încăpem și noi în el.
În drumurile noastre ne împiedicam uneori de trecutul ei. În fața vitrinei unei papetării și-a adus aminte de stiloul ei Soennecken.
– Mi-a fost furat în refugiu, odată cu ceasul și inelul – nu de ruși, de germani. Dar am avut noroc. Altor femei li s-a luat mult mai mult în refugiu.
La o plimbare prin piață ne-a ieșit în cale un bărbat cu un câine și ea a rămas locului, nemaiputând să-și ia privirea de la câine, un border collie negru, cu guler alb și ochi albaștri.
– Exact așa arăta câinele lui Herbert.
A întins mâna spre câine, iar el i-a adulmecat-o și s-a lăsat mângâiat.
Odată, când ne întorceam acasă de la cinematograf și luna plină părea deosebit de mare, și-a adus aminte de școală.
– Am cântat cu copii Nun ruhen alle Wälder, dar Der Mond ist aufgenangen e mai frumos. De altfel, aș fi putut să-i învăț orice.
După o excursie la Ludwigschöhne, ne-am așezat pe terasa cafenelei și ea s-a oprit brusc din vorbă, țintuind cu privirea o doamnă și un domn mai în vârstă, care ședeau la câteva mese mai încolo – ea căruntă și plină, el chel și subțire, amândoi bine îmbrăcați. S-a ridicat, a făcut doi-trei pași spre cei doi, s-a oprit. Avea ținuta ei dreaptă dintotdeauna, asta până când a scuturat din cap și s-a gârbovit. Am sărit în picioare, dar m-a îndepărtat cu un semn al mâinii. Nu voia decât să plece.
M-am abținut s-o întreb până când am ajuns în mașină.
– Ce-a fost?
Mi-a răspuns abia când am oprit în fața casei ei.
– Femeia era Viktoria… gura îmbufnată… privirea trufașă…
Apoi mi-a povestit cum a vrut Viktoria să-i despartă atunci – pe ea și pe Herbert.
– Și ce s-a întâmplat cu ea mai apoi?
– Doar ai văzut-o. A scăpat cu bine din toate, din primul și al doilea război, de sub bombe și inflație. Ea e una dintre ăia care scapă din orice.
Cartea Olga poate fi achiziționată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,8 rating based on 5.118 ratings (all editions)
ISBN-10: 9734677632
ISBN-13: 9789734677634
Goodreads: 44242892
Author(s):Publisher: Polirom
Published: 3//2019
Cel mai recent roman al lui Bernhard Schlink reconstituie viaţa unei femei de o dîrzenie şi o vitalitate remarcabile, ce-şi trăieşte iubirea imposibilă pe parcursul unui interval istoric cuprins între finele secolului al XIX-lea şi anii 1970 în Germania. Olga este o poveste despre iubire şi singurătate, despre forţă şi neputinţă, despre certitudine şi rătăcire, despre tensiunea care se naşte între istoria personală şi istoria comună a unei naţiuni ce traversează două războaie mondiale devastatoare. Imaginea personajului central se întregeşte şi capătă treptat profunzime prin împletirea celor trei părţi ale cărţii, cu trei perspective narative distincte, urmărind evoluţia Olgăi Rinke şi neaşteptatul deznodămînt al poveştii ei.
Fragmentul zilei – 6 august 2019: Olga – Bernhard Schlink