– Domnule Severin, nu cred că scăpăm vii din asta, nu-i așa?, vorbi mărunțelul.
L-am privit oarecum lipsit de interes, atât cât îl puteam vedea, pierdut printre paltoanele groase de lână și căciuli de blană. Era incredibil că după atâtea zile petrecute acolo jos, în aerul ăsta pestilențial, omulețul mai trăia. Fața lui îngustă era încadrată de o barbă lungă și cârlionțată, din care se iveau umezi niște ochi negri, strălucitori. Tușea îngrozitor și se apleca din când în când să scuipe pe podea, împingându-ne pe toți cu coatele.
Era a doua oară când mă întreba în ultima oră și asta după ce toți ceilalți oameni ce îl flancau strâns încetaseră să-i mai răspundă, cu zile în urmă. Am ridicat poate pentru a mia oară privirea spre acoperișul de lemn al vagonului de marfă și m-am concentrat asupra nervurilor și nodurilor imperfecte, încercând să le găsesc un sens, un înțeles ascuns, o istorie ce ar putea trezi ceva interes și m-ar desprinde din iadul în care eram încastrat ca într-un bloc de ciment. Era micul meu joc pe care-l practicam obsesiv de zile în șir, de fiecare dată încercând să-i atribui noi valențe, noi semnificații.
Pierdusem noțiunea timpului odată cu ceasul pe care soldatul german mi l-a smuls de la mână, rânjind larg, atunci când m-a împins în vagon, în Viena. „Cu complimente din partea lui Adolf Eichmann!…”, a exclamat el încântat, răsucindu-l atent în lumina dimineții, ce îl făcea să lucească. „Felicitări pentru împlinirea frumoasei vârste de 40 de ani… ăăă… din partea soției tale iubitoare, Elsa, și a copiilor Frida și Marcel”, a silabisit el rar literele gravate, printre dinții stricați. Am fost convins că fusese cea mai lungă frază citită din viața lui. Mi-a aruncat o privire încruntată, de parcă tocmai realizase că și eu eram om ca și el, cu familie și copii și asta l-a făcut să se simtă prost. „Mișcă jigodie!”, a scrâșnit el vârându-și ceasul în buzunar și mi-a făcut vânt peste pragul vagonului. L-am auzit urlând ca scos din minți la următorii prizonieri, lătrând ordine fără sens, doar pentru a-și calma conștiința, probabil.
Un alt reper pe axul timpului a fost momentul în care unul dintre prizonierii ce își țineau ochii lipiți de o crăpătură din scândurile vagonului a strigat fericit, pe tonul pe care Howard Carter l-a avut probabil atunci când a descoperit mormântul lui Tutankamon, în 1922: „Brno! Am trecut prin gară, dar nu încetinim!… Suntem în Cehia…”, animând pentru câteva clipe discuțiile cu care își omorau timpul oameni siliți să stea împreună chip lângă chip, respirându-și unul altuia aerul sărac în oxigen.
– Oare câte vite au fost transportate cu acest vagon?!, m-am trezit întrebând cu voce tare, în timp ce privirea mea fixa o mică gaură deasupra capului, acolo unde nodul dintr-o scândură lipsea. Prin ea se vedeau norii cenușii, de toamnă târzie.
Nu-mi dădu nimeni atenție și îmi continuai singur raționamentul nebunesc. Într-un astfel de vagon ar putea încăpea vreo treizeci de animale, în drumul lor spre abator. Odată ajunse la destinație, probabil că acestea erau coborâte cu atenție, pentru a se evita fracturile nedorite, după care erau conduse în șir indian spre clădirea care mirosea vag a moarte și a carne arsă. Prin mișcări rapide și experimentate, gâtul animalelor era secționat cu un cuțit cu lama lungă, lăsându-le să zacă în propriul sânger, să se lupte pentru o ultimă gură de aer ce nu va mai veni însă niciodată. Cu corpul cald și mintea într-o stare de adormire ce precede de obicei moartea, animalele erau transportate pe benzi mobile până în camera de tranșare, acolo unde topoare, freze electrice și cuțite le desfăceau corpurile în părți componente, iar creierul, cu celulele încă vii, țipându-și durerea, era smuls din cutia craniană, ambalat în casolete metalice și aruncat în frigidere industriale. Vagonul ăsta purta poate urmele trecerii a mii de astfel de mici istorii macabre: fire de blană răzlețe, o crăpătură acolo unde copita unui cal izbise scândura vagonului, o urmă de sânge uscat aflată la peste doi metri înălțime.
– Domnule Severin, scăpăm noi vii din afacerea asta?, întrebă din nou omulețul, întrerupându-mi reflecția sumbră.
Îmi amintesc că mărunțelul ne-a povestit că a avut o brutărie pe Mariahilferstrasse, în Viena, ceea ce-l determina probabil să vadă totul, inclusiv propria sa existență ca pe o afacere, bună sau proastă, „după cum dă bunul Dumnezeu”, așa cum obișnuia el să spună.
În primele zile ne-a spus tuturor cum făcea el covrigi calzi cu semințe de mac și susan și „chiar și de floarea soarelui, cu condiția să fie proaspete, gustoase și bine prăjite, crocante!” Turismul era în floare după Marele Război și afacerea lui Joachim mergea ca pe roate, în ciuda crizei financiare ce se abătuse asupra Europei. „Ascultați la mine, criză sau nu, există trei reguli de aur, pe care întotdeauna le-am respectat cu sfințenie: locația, locația și… iarăși locația! Nu investi în zone mărginașe, în cartierele sărace de muncitori sau orașele mici, asta mi-a zis mie tata pe vremea când trăia, săracul!… Ahhh… dacă m-ar vedea el aici… cred că ar crăpa inima în el de jale”.
Mărunțelul, pe numele lui real Joachim, continuase să vorbească, neluând în seamă privirile lungi ale vecinilor de vagon, ce sufereau tot mai mult de foame. Nu s-a oprit din vorbit nici atunci când i-au spus să tacă, a insistat să le tot amintească de covrigi calzi și plăcinte cu mere proaspăt scoase din cuptor și atunci când l-au înghiontit, punându-i la încercare coastele firave. Probabil că era felul în care reușea să evadeze din acel iar împuțit, să retrăiască momentele bune ale existenței sale, atunci când viața cotidiană era împletită cu speranța unui viitor, așa cum este ea împletită în cazul tuturor oamenilor întregi la minte. Într-un târziu a fost lovit în plină figură de un profesor de fizică, scos din minți de foame, iar chipul mărunțelului s-a umplut imediat de sânge. Pumnul l-a surprins în clipa în care își descria tehnica de învelit crenvurști în aluat fraged, iar buzele i-au fost strivite de dinți, crăpându-se precum niște struguri prea copți, aproape stafidiți. Joachim a tăcut, însă în orele următoare și-a plâns în palme deznădejdea, așa cum ar fi trebuit toți să o facem, însă pentru un motiv sau altul ne rușinam… sau poate că ne speria gândul că dincolo de acest prag urmează doar nebunia. Încercam inutil să păstrăm aparența unei normalități, a unei civilizații, în acest loc îngrozitor. Ani la rând soldații și politicienii naziști ne-au numit sub-umani, animale și asta ne motiva probabil să fim calmi și detașați în aceste clipe, poate pentru a le face în ciudă sau pentru că nu exista o alternativă, nu știu!
Cartea Ultima noapte la Auschwitz poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,9 rating based on 64 ratings (all editions)
ISBN-10:
ISBN-13: 9786069018132
Goodreads: 53888082
Author(s):Publisher: Editura: Neverland
Published: //2020
In toamna anului 1944, un tanar profesor de istorie antica din Viena este urcat intr-un tren de marfa, alaturi de mii de alti condamnati, si este deportat la Auschwitz.
Pentru a evada, are la dispozitie doar cateva saptamani, pana cand foamea ii va intuneca judecata, pana ce trupul sau va fi prea slabit pentru a mai putea lupta.
Oare va reusi?! Deznodamantul romanului este neasteptat si socant...
Scris la persoana intai, intr-o maniera alerta, romanul Ultima noapte la Auschwitz transporta cititorul in atmosfera terifianta a acestei fabrici a mortii, unde pana si aerul miroase a deznadejde, in intimitatea gandurilor, a motivatiei si a dialogurilor unor monstri cu fata umana, precum Josef Mengele, Rudolf Hoss sau criminalul Karl Fritzsch.
Personajul principal, Severin Bosch, un intelectual austriac de origine romana, un exponent al supraomului lui Nietzsche, intra, fara voia sa, in maruntaiele acestei masinarii bine organizate, este martor la crime atroce, la dezumanizare si la tradare, insa reuseste in numai cateva zile sa organizeze opozitia, devenind liderul unei miscari de rezistenta ce isi propune eliberarea tuturor prizonierilor din lagar.
Inspirat din fapte reale, bine documentat, Ultima noapte la Auschwitz este un thriller istoric captivant si inspaimantator, o adevarata descindere in infern, care reda magistral inclestarea oarba, mutilanta, intre fiinte dezumanizate, indoctrinate si victimele lor lipsite de aparare.
Fragmentul zilei – 6 iunie 2020: Ultima noapte la Auschwitz – Cosmin Baiu