Cu un icnet zămislit în adâncurile mării, cutremurul își înfige colții în mantia grea a nopții, se umflă, se revarsă, transformându-se într-un vuiet lugubru care spulberă tăcerea densă, păstoasă.
În casele lor, sătenii își continuă somnul. Câțiva mijesc ochii timid când vesela prinde a scoate clinchete metalice; alții, când ușile se izbesc zgomotos de pereții odăilor. Atunci însă când zidurile prind să se scuture din temelii, toată lumea e în picioare.
Mugete, lătrat de câini, rugi fierbinți, sudălmi. Munții își scutură de pe umeri roci grele și noroaie, lumea se răstoarnă cu susul în jos.
Unda de șoc se propagă către cătunul Pietraliscia, ia în stăpânire temeliile caselor și le scutură cu furie.
Smuls brusc din lumea viselor de hurducăturile care dau parcă să rupă zidurile, Ignazio deschide ochii. Deasupra, tavanul scund pare să se prăvălească peste el.
Nu, nu e un coșmar. Este cea mai cruntă dintre realitățile posibile.
Chiar sub ochii lui, patul în care doarme nepoata Vittoria alunecă dintr-o parte într-alta a odăii, de la perete către mijloc și înapoi. Pe policioară, cutia metalică în care își ține pieptănul și briciul de ras trepidează, căzând în cele din urmă, zgomotos, pe podea.
Casa se umple de strigătele deznădăjduite ale unei femei.
– Ajutor, ajutor! Cutremur!
Urletul îl face să sară în picoare ca un arc. Însă nu, Ignazio nu o ia la sănătoasa. Mai întâi trebuie s-o pună la adăpost pe Vittoria: are numai nouă ani, dar în priviri i se citește spaima de moarte. O trage sub pat, ferind-o de molozul ce cade din tavan.
– Rămâi aici, auzi ce-ți zic? îi spune. Nu te mișca.
Ea încuviințează din cap. De spaimă, nu poate articula niciun cuvânt.
Paolo, Vincenzo, Giuseppina.
Ignazio se năpustește afară, pe ușa odăii. Coridorul pare că nu se mai sfârșește, deși nu e mai lung de câțiva pași. Simte peretele fugindu-i din palma cu care se sprijină de el, revenind apoi, însă continuând să se miște, asemenea unei vietăți.
În cele din urmă, ajunge în odaia fratelui său, Paolo. Prin fantele obloanelor se cerne o pâclă evanescentă. Giuseppina, cumnata, e în picioare la marginea patului. Instinctul matern a prevenit-o de primejdia care stătea să se abată asupra pruncului ei de doar câteva luni, deșteptând-o. Caută să-l prindă în brațe pe micuțul care doarme în leagănul său prins cu sfoară de traversele din tavan, însă coșul mare din nuiele pendulează la întâmplare încolo și-ncoace, din cauza undelor seismice. Pradă deznădejdii, femeia izbucnește în plâns, cu brațele întinse în gol, în vreme ce leagănul își continuă, din ce în ce mai frenetic, mișcările neregulate.
Șalul pe care-l purta mai devreme i-a căzut, lăsându-i umerii goi.
– Băiatu’ meu, hai la mama! Ajută-ne Maică Precista!
În cele din urmă, Giuseppina prinde pruncul din zbor. Vincenzo casca larg ochii, apoi izbucnește în plâns.
În tot haosul din odaie, Ignazio întrzărește o umbră. Fratele lui, Paolo. Sare din pat, își înșfacă viguros nevasta de braț, împingând-o către coridor.
– Afară!
Ignazio face însă cale-întoarsă.
– Așteaptă! Vittoria! strigă el.
O descoperă pe micuța Vittoria chircită în spațiul întunecat de sub pat, ferindu-și capul cu brațele. O înșfacă grăbit și, îmbrățisând-o strâns, fuge afară. Bucăți mari de tencuială se desprind zgomotos de pe ziduri, în vreme ce vuietul cutremurului încă persistă, lugubru.
O simte pe copilă căutându-și protecția în brațele lui, prinzându-l de cămașă atât de strâns, încât mai-mai s-o sfâșie. Frica e atât de intensă, încât unchiile fetei îi pătrund adânc în carne.
Paolo îi împinge pe rând dincolo de prag, zorindu-i să coboare treptele de la intrare.
– Acolo, în mijloc, repede!
Se îndreaptă cu toții spre mijlocul ogrăzii, în vreme ce scuturăturile par să fi atins apogeul. Se strând unii în alții, îmbrățisându-se, atingându-și capetele, cu pleioapele ferecate. Sunt cinci. Nu lipsește nimeni.
Neputându-și stăpâni tremuratul, Ignazio se roagă, plin de speranță. Se va termina. Trebuie să se termine.
Timpul se pulverizează în milioane de secvențe.
Deodată, la fel de brusc cum se iscase, vuietul se domolește, stingându-se apoi cu totul.
O clipă, peste sat domnește întunericul nopții și atât.
Însă Ignazio știe bine că sentimentul de pace adâncă este unul mincinos. Cutremurul este în realitate o lecție aspră, pe care a fost silit s-o învețe devreme în viață.
Își înalță capul. Simte panica Vittoriei prin cămașă – unghiile ei înfipte în piele, tremurul nestăpânit.
Teama se citește și pe chipul cumnatei lui, în vreme ce pe cel al fratelui se întrezărește un sentiment de ușurare; nu-i scapă gestul Giuseppinei, care își cauta sprijiul în brațul soțului, și nici cel al lui Paolo, care se desprinde din strânsoare ca să se apropie de clădire.
– Slavă Domnului, casa a rămas în picioare. Mâine, pe lumină, o să vedem ce stricăciuni sunt, iar pe urmă…
Cartea Leii Siciliei poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,0 rating based on 15.856 ratings (all editions)
ISBN-10: 6064306823
ISBN-13: 9786064306821
Goodreads: 51567868
Author(s):Publisher: Editura Nemira, Colecția Babel
Published: 2/27/2020
Din momentul în care ajunge la Palermo, în 1799, familia Florio nu se mai uită înapoi și decide să ajungă deasupra tuturor, cât mai bogată și cât mai puternică.
Și reușește: în scurt timp, ambițioși și motivați, frații Paolo și Ignazio își transformă prăvălia de condimente în cea mai bună din oraș, apoi încep să cumpere case și terenuri de la nobilii din Palermo și își pornesc propria companie de navigație. Iar când Vincenzo, fiul lui Paolo, preia conducerea familiei, ascensiunea continuă grație unui vin de calitate inferioară care se transformă într-un nectar regesc.
Totuși, pentru oamenii din Palermo, ei rămân niște „străini“, al căror sânge „pute de sudoare“.
Bărbați excepționali, dar fragili, cei din familia Florio au nevoie de femei excepționale: femei ca Giuseppina, care sacrifică totul, sau Giulia, tânăra milaneză care intră tumultuos în viața lui Vincenzo.
Fragmentul zilei – 6 mai 2020: Leii Siciliei – Stefania Auci