Cine minte cel mai puțin?
Corpul este mai fiabil decât amintirile noastre. Într-adevăr, putem descoperi stigmatele corporale ale unui caz de abuz sexual. Dacă trupul are o memorie și dacă indivizii abuzați se deosebesc, la nivel corporal, de cei neabuzați, atunci invocarea unei false amintiri devine mult mai dificilă. Un exemplu edificator este anismul. Această anomalie reprezintă un excelent indicator al unui abuz sexual. Despre ce este vorba? În mod normal, atunci când un individ împinge pentru a defeca, anusul se relaxează ca să permită trecerea materiilor fecale. În cazul anismului, fenomenul produs este invers: anusul se închide în loc să se deschidă.
Aproape toate femeile care au fost abuzate sexual suferă de anism. Bineînțeles, aceasta nu înseamnă că și contrariul este adevărat, petnru că există indivizi care suferă de anism fără să fi fost vreodată abuzați. Totuși, știm că anismul este de zece ori mai frecvent în cazurile de abuz sexal. Așadar, el dvine un semn clinic extrem de util în practica medicală, pentru că majoritatea doctorilor efectuează, la un moment dat, un tușeu rectal. Este suficient ca, în timpul tușeului, să i se ceară pacientului un lucru simplu, și anume să împingă ca și cum s-ar pregăti să defecheze. Dacă bolnavul își contractă anusul când are loc această procedură, doctorul poate să pună diagnosticul de anism și să considere că probabilitatea existenței unui abuz sexual este mare. Desigur, nu se poate ajunge la o certitudine în această privință atâta timp cât problema abuzului nu a fost pusă în mod explicit. Informația fiind transmisă de corp, nu e neapărat necesar ca medicul să adreseze o astfel de întrebare ciar la momentul respectiv. El își poate rezerva această posibilitate într-o situație mai ușoară, atunci când între el și pacient s-a stabilit o relație de încredere.
O penetrarea anală care declanșează dureri abdominale poate fi și indiciul existenței unui abuz sexual. Această supoziție necesită o confirmare științifică, dar ea reprezintă o pistă interesantă în măsura în care penetrarea anală e implicită în numeroase examene medicale, precum tușeul rectal, proctoscopia, colonoscopia și clisma baritală. Dacă penetrarea declanșează dureri abdominale, clinicianul trebuie să ia în considerare probabilitatea existenței unui abuz. Pentru că în acest caz, ca să apară o reacție la nivelul abdomenului, mesajul trebuie să fi fost în mod obligatoriu perceput la nivelul creierului, abdomenul neavând o cale de comunicare neurologică cu canalul rectal.
Anismul este o disociere somatică. O parte a creierului îi trimite individului un mesaj ce vizează împingerea, sporirea presiunii în rect pentru a încerca să defecheze, în vreme ce o altă parte a creierului transmite anusului comanda inversă: să se contracte pentru a nu se produce defecarea. Faptul că descoperim o astfel de disociere la victimele abuzurilor sexuale nu este chiar surprinzător, pentru că victima disociază adesea, la nivel psihologic, ca să nu sufere atât de cumplit ca în momentul abuzului sexual. Cum e cazul unei femei care făcea o criză de nervi când vedea tapetul din camera unde fusese violată de tată, când era mică. Ea se scufundase în mintea ei în tapet ca să nu mai sufere. E vorba aici despre o scindare a personalității în două părți: o victimă suferindă și o observatoare care nu suferă și care este mai mult sau mai puțin prezentă la scena acelei fapte abominabile.
Disocierea poate conduce la reziliență, pentru că partea care observă se va dezvolta, pe când partea care suferă se va prăbuși în haos și în dependență. Partea relativ sănătoasă și nevătămată a individului are la dispoziție trei căi: minciuna, mitomania și reveria. În toate cele trei cazuri, individul încearcă să își asigure astfel un sentiment de siguranță. Minciuna îl ajută să mascheze adevărul și îl protejează ca o pavăză. Mitomania e folosită pentru a compensa vidul și protejează precum o imagine fermecătoare: mitomanul minte așa cum respiră, pentru că, dacă nu ar mai minți, nu ar mai respira. Reveria conferă formă sinelui idealizat și provoacă o apetență care îl va îndemna pe visător să își transforme viața. Ca o punte care deschide drumul către câmpie. Dacă nu există câmpie, puntea nu duce nicăieri, iar copilul rămâne prizonierul propriilor invenții. Este o legătură cu celălalt, cu familia, cu societatea, care poate transforma reveria în creativitate sau, dimpotrivă, în miraj. Așa se întâmplă cu victimele abuzului sexual, care suferă o traumă catastrofică de nerecunoaștere a alterității și de utilizare corporală în chip de iubire, ceea ce echivalează cu o moarte psihică. În ciuda acestui fapt, unii indivizi rezilienți sunt capabili să depășească trauma. Ei rămân însă fragili, reziliența lor fiind construită pe o falie.
Cartea Copiii bolnavi de părinți poate fi achiziționată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,3 rating based on 110 ratings (all editions)
ISBN-10: 6068560260
ISBN-13: 9786068560267
Goodreads: 30840163
Author(s):Publisher: Editura Philobia
Published: //2014
Fără știrea lor, părinții, bunicii și strămoșii ne-au lăsat moștenire propriile secrete, traume nealinate, doliuri neîncheiate. Decesele timpurii, abuzurile sexuale și alte tragedii din trecut au trasat urme adânci în existența lor, care persistă în timp și ne sunt transmise nouă și copiilor noștri.
În cazul în care nici măcar nu se vorbește despre aceste vechi dureri, ele nu sunt niciodată aduse în discuție sau măcar pomenite, corpul nostru le poate totuși exprima, somatizându-le prin boală și prin suferință. Corpul copilului, indiferent de vârstă, devine astfel limbaj al strămoșilor răniți, vocabularul traumei lor.
Ca acest lucru să nu se întâmple, iar urmașii să-și poată trăi propriul destin, în deplină sănătate fizică și psihică, este nevoie să scoatem „scheletele din dulap“, pentru a decoda și închide prin vindecare toate rănile transgeneraționale. În cartea de față, Anne Ancelin Schützenberger ne arată calea prin care ne putem elibera de acest balast existențial, pentru a ne găsi propriul drum.
Fragmentul zilei – 7 august 2019: Copiii bolnavi de părinți – Anne Ancelin Schutzenberger. Ghislain Devroede