Un bărbat intră în spital și se duce glonț la recepție. E scund, dar compensează prin corpolență. Vine spre noi de parc-ar fi pornit la război și mă pregătesc pentru impact:
– Am o programare!
Yinka scrâșnește din dinți și-i oferă zâmbetul ei de milioane:
– Bună dimineața, domnule, îmi spuneți cum vă numiți?
El îi aruncă numele, iar ea verifică fișele, lându-le la rând pe îndelete. Nimeni n-o poate grăbi pe Yinka, dar dac-o calci pe nervi, o să se miște intenționat și mai încet. În curând, bărbatul începe să bată cu degetele în masă, apoi să tropăie. Ea ridică ochii și-l cercetează printre gene, apoi își coboară iar privirea și-și continuă căutarea. Obrajii bărbatului încep să se umfle – e pe punctul de a exploda. Stau în cumpănă dacă să intervin și să dezamorsez situația, dar poate că Yinkăi nu i-ar strica să țipe cineva la ea, așa că mă instalez comod și mă uit la ei.
Telefonul meu se aprinde și-i arunc o privire. E Ayoola. E a treia oară când sună, dar n-am chef să vorbesc cu ea. Poate că sună pentru că a mai băgat un bărbat în mormânt înainte de vreme sau poate că vrea să mă întrebe dacă pot să cumpăr ouă în drum spre casă. Oricum, nu răspund.
– Aha, uite-o, exclamă Yinka, deși am văzut-o examinând aceeași fișă de două ori și continuând căutarea. Bărbatul dă aerul afară pe nări.
– Domnule, ați întârziat 30 de minute la programare.
– Ha?
E rândul ei să dea aerul afară.
E o dimineață neobișnuit de liniștită. De unde stăm noi se vede toată lumea de la recepție. E un spațiu de formă arcuită, cu biroul de recepție și canapelele îndreptate spre intrare și spre televizorul mare. Dacă am stinge din lumini, am avea o sală de cinema numai pentru noi. Canapelele sunt într-o nuanță intensă de grena, dar tot ce e în jur e lipsit de culoare (decoratorul nu s-a străduit să exploreze noi orizonturi). Dacă spitalele ar avea steag, ar fi un steag alb – simbolul universal al capitulării.
O fetiță dă fuga din camera de joacă să-și întâmpine mama, apoi fuge iar înăuntru. În sală nu mai așteaptă nimeni să fie luat în primire decât bărbatul care tocmai o calcă pe nervi pe Yinka. Ea își îndepărtează o buclă de păr monrovian care-i intra în ochi și-l pironește cu privirea.
– Ați mâncat azi, domnule?
– Nu.
– Așa, bun. În fișa dumneavoastră scrie că n-ați mai făcut de mult un test de glicemie. Vreți să facem?
– Da. Treceți-l acolo. Cât costă?
Ea îi spune prețul, iar el scoate un șuierat.
– Sunteți total nebuni. Și pentru ce, mă rog, îmi trebuie așa ceva? Vă aruncați la prețuri de zici că voi achitați factura omului!
Yinka se uită spre mine; știu că vrea să se asigure că sunt încă acolo, cu ochii pe ea. Probabil își aduce aminte că, dacă forțează nota, va fi nevoită să-mi asculte discursul îndelung exersat despre regulamentul și cultura de la St Peter. Oftează și zâmbește.
– Îmi pare rău, domnule. Vă rog sa luați loc și vă anunț când vă poate primi doctorul.
– Adică nu e liber în momentul ăsta?
Ea scutură scurt din cap, în timp ce bărbatul se așază pe scaun și ne roagă să schimbăm canalul. Yinka trage câteva înjurături în barbă, întreruptă doar de strigătele de încântare ale copilei din camera de joacă însorită și de comentariul meciului de fotbal de la televizor.
Cartea Sora mea, ucigașă în serie poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 7 iunie 2020: Sora mea, ucigașă în serie – Oyinkan Braithwaite