Atunci când Lila și cu mine am decis să urcăm pe scara întunecată care ducea, treaptă cu treaptă, rampă cu rampă, până la apartamentul lui don Achille, a început prietenia noastră.
Îmi amintesc lumina violacee din curtea interioară, mirosurile unei seri călduțe de primăvară. Mamele pregăteau cina, era timpul să intrăm în casă, dar noi întârziam spunându-ne sfidător, fără să ne adresăm vreodată un cuvânt, la probe de curaj. De la o vreme, la școală și în afara ei, nu făceam decât asta. Lila își strecura mâna și tot brațul în gura neagră a unui canal, imediat după, la rândul meu, făceam și eu la fel, cu inima bătându-mi, sperând ca gândacii să nu mi se urce pe piele și să nu mă muște șoarecii. Lila se cățăra până la fereastra de la parter a doamnei Spangnuolo, se agăța de bara de fier pe unde trecea sârma de întins rufele, se legăna, apoi își dădea drumul jos, pe trotuar, imediat după, la rândul meu, făceam și eu la fel, temându-mă totuși să nu cad și să mă lovesc. Lila își înfigea pe sub piele acul de siguranță ruginit găsit pe stradă nu știu când, dar pe care-l păstra ca pe un dar de la o zână; și eu observam vârful de metal care îi săpa un tunel alburiu în palmă, iar apoi, când îl extrăgea și mi-l întindea, făceam și eu la fel.
La un moment dat, mi-a aruncat o privire de-a ei, hotărâtă, cu ochii mijiți, și s-a îndreptat către blocul în care locuia don Achille. Am înghețat de frică. Don Achille era căpcăunul din povești, mi se interzisese cu desăvârșire să mă apropii de el, să-i vorbesc, să-l privesc, să-l pândesc, trebuia să mă comport ca și cum nu existau nici el, nici familia lui. La mine în casă, dar nu numai, existau, în privința lui, o teamă și o ură care nu știam de unde proveneau. Din felul în care vorbea tata despre el mi-l imaginasem voinic, plin de bășici movulii, furios în ciuda acelui „don” care mie îmi sugera o autoritate calmă. Era o ființă făcută din nu știu ce material, fier, sticlă, urzică, dar vie, vie cu răsuflarea foarte caldă care-i ieșea pe nas și pe gură. Credeam că dacă doar l-aș fi văzut de departe, mi-ar fi înfipt în ochi ceva ascuțit și usturător. Dacă, apoi, aș fi făcut nebunia să mă apropii de ușa casei lui, m-ar fi ucis.
Am așteptat puțin să văd dacă Lila se răzgândește și se întoarce. Știam ce vrea să facă, sperasem degeaba să uite, dar nu. Felinarele nu se aprinseseră încă, și nici luminile de pe scară. Din case se auzeau voci agitate. Ca s-o urmez, trebuia să renunț la albăstriul din curtea interioară și să pătrund în bezna intrării de la bloc. Când, în sfârșit, m-am hotărât, la început n-am văzut nimic, am simțit doar un miros de vechituri și DDT. Apoi m-am obișnuit cu întunericul și am descoperit-o pe Lila așezată pe prima treaptă a primei rampe. S-a ridicat și am început să urcăm.
Am înaintat ținându-ne de perete, ea cu două trepte în față, eu cu două trepte în spate, ezitând între a scurta distanța sau a o lăsa să crească. Mi-a rămas senzația umărului care se freacă coșcovit și gândul că treptele sunt foarte înalte, mai înalte decât cele din blocul în care locuiam eu. Tremuram. Orice zgomot de pași, orice voce era don Achille care ne ajungea din spate sau ne ieșea în întâmpinare cu un cuțit lung, din cele cu care se despică pieptul găinilor. Se simțea un miros de usturoi prăjit. Maria, soția lui don Achille, m-ar fi pus în tigaia cu ulei încins, copiii m-ar fi mâncat, el mi-ar fi supt capul la fel cum făcea tata cu barbunii.
Ne-am oprit des și de fiecare dată am sperat ca Lila să decidă să ne întoarcem. Eram foarte transpirată, nu știu ea. Din când în când, privea în sus, dar nu pricepeam la ce, se vedea doar cenușiul ferestrelor la fiecare rampă. Luminile s-au aprins brusc, dar slabe, prăfuite, lăsând suprafețe mari de umbră pline de pericole. Am așteptat să ne dăm seama dacă fusese don Achille cel care rotise întrerupătorul, dar n-am auzit nimic, nici pași, nicio ușă care se deschidea sau se închidea. Apoi Lila a înaintat, și eu după ea.
Credea că face un lucru corect și necesar, iar eu uitasem de orice motiv întemeiat și cu siguranță mă aflam acolo doar pentru că se afla ea. Urcam încet spre cea mai mare dintre spaimele noastre de atunci, mergeam să ne expunem fricii și s-o luăm la întrebări.
La a patra treaptă, Lila s-a comportat într-un mod neașteptat. S-a oprit să mă aștepte, și când am ajuns-o din urmă, mi-a dat mâna. Gestul acesta a schimbat pentru totdeauna totul între noi.
Cartea Prietena mea genială poate fi achiziționată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,0 rating based on 379.206 ratings (all editions)
ISBN-10:
ISBN-13: 9786069782033
Goodreads: 43303316
Author(s):Publisher: Editura Pandora-M
Published: //2018
SERIAL DISPONIBIL PE HBO GO
O PRIETENIE CARE A MARCAT O VIAȚĂ
Romanele lui Ferrante sunt intense, cu o tuşă personală extrem de puternică şi tocmai din pricina asta capătă înfățişarea unei confesiuni în fața cititorului luat prin surprindere. James Wood, The New Yorker
Un portret viu şi necruțător al unei prietenii pe viață. Ferrante scrie cu atâta vehemență şi acuitate psihologică despre relația complexă de prietenie dintre cele două femei, încât, în timp ce o citeşti,
lumea din jur încetează să mai existe. Entertainment Weekly
Prospețimea romanelor Elenei Ferrante nu are nicio legătură cu moda literară… Ci sunt impregnate
de acea muzicalitate obsedantă, care îmbină modernitatea cu tradiția.
The New York Times Book Review
Primul volum din Tetralogia Napolitană, bestseller New York Times, urmăreşte destinul a două prietene în anii dificili de după al Doilea Război Mondial în Italia: o saga complexă, intensă şi emoționantă, semnată de una dintre scriitoarele italiene cele mai iubite şi mai apreciate, „una dintre cele mai mari romanciere ale timpurilor noastre“. (The New York Times)
Acțiunea tetralogiei începe în anii 1950, într-un cartier sărac, dar plin de viață, din mahalalele oraşului Napoli, şi acoperă aproape şaizeci de ani, pe măsură ce protagonistele – Lila, cea impulsivă şi întreprinzătoare, şi Elena, povestitoarea îndrăgostită de romane – devin femei, soții, mame şi apoi stăpânele propriilor vieți, legate în tot acest timp de o prietenie profundă şi
Deseori conflictuală.
Prietena mea genială, cel dintâi volum al tetralogiei, le urmăreşte pe Lila şi pe Elena de la prima lor întâlnire decisivă, când aveau zece ani, apoi în anii de şcoală şi de-a lungul perioadei zbuciumate a adolescenței.
Prin viețile acestor două femei, Ferrante spune povestea unui cartier, a unui oraş şi a unei țări, o poveste ce suferă transformări care, la rândul lor, influențează puternic relația dintre protagoniste.
Prietena mea genială este în acelaşi timp un roman alert, care se citeşte pe nerăsuflate, şi o demonstrație de virtuozitate literară, menită să încânte nenumărate generații de cititori de-acum înainte.
Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita „Febră Ferrante“. Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiție artistică ieşită din comun, care a câştigat admirația mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – şi a unor critici importanți: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar, fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare ce vorbeşte într-un stil plin de frumusețe şi forță despre sentimentul de apartenență la un loc, despre relațiile umane, dragoste, familie şi prietenie.
La Editura Pandora M au apărut toate volumele Tetralogiei Napolitane: Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă şi cei ce rămân şi Povestea fetiței pierdute, romanele Fiica ascunsă, Iubire amară şi Zilele abandonului, precum şi cartea pentru copii Noaptea pe plajă.
Fragmentul zilei – 7 septembrie 2019: Prietena mea genială – Elena Ferrante