Până una alta, tot făcând comparații, opresc lângă o terasă ca să scot din buzunar încă un baton, să mănânc și eu ceva. Nu voi merge prea mult alături de ocean și pe urmă trebuie să iau din nou muntele sub roți, e nevoie de „benzină” în rezervoare. Ar merge și un pic de odihnă, dar la masa de lângă mine el mănâncă și bea bere, ea fumează și bea bere, tentațiile sunt prea multe și prea mari, așa că plec repede Aseară, făcând traseul pe laptop, am văzut că din drumul TF-42 pe care sunt acum pleacă, destul de curând după Buenavista, din Los Silos, o „potecă” din aia îngustă, albă pe hartă (și deja știu ce poate însemna asta), care urcă direct în La Tierra del Trigo. Pe primii 2,3 km urcă 330 de metri! Adică o medie de peste 14% și imediat am decis că nu va fi acela drumul meu. Mi-au ajuns. De acolo și până în El Tanque, care pare a fi un fel de „nod” al drumurilor din zonă, panta e într-adevăr mai moale dar am decis că e mai bine să fac mai mulți kilometri pe coastă, ca să am ocazia să mă mai odihnesc și doar apoi să urc în creastă. Așa că acum continui spre Garachico privind într-una la dreapta mea și încercând să-mi dau seama pe unde merge drumul ăla abrupt.
Versantul are la mijloc o stâncă enormă, verticală, se văd mașini sub ea și deasupra ei, dar pe porțiunea dintre aceste repere… mister… Se poate să fie din nou o iluzie optică ce nu ține seama de adâncimea perspectivei, stânca poate fi mai în față și chiar prin spatele ei să urce drumul.
Zona este un parc protejat, „de interes științific” scrie pe hartă. Pe unde să cațără mașinile alea ca să treacă stânca voi cerceta anul viitor, când poate mai ajung aici și când voi… cuteza să mă lupt cu acei doi kilometri și ceva.
Acum mă mulțumesc să privesc de la distanță.
Merg de-a lungul unui bulevard asemănător cu ce vedem la TV prin Miami. Larg, are doar două benzi dar enorm de late iar pe margini este străjuit de palmieri înalți și care mai au frunze doar așa, un fel de coc, în vârf. Când ajung la capătul lui pot să văd în toată splendoarea sa și „chicken-line”-ul pe care mi l-am ales azi. Pe numele lui, TF-421.
Cu ochii pe serpentine opresc la un bar, să iau apă. Se pare că va fi nevoie de multă, soarele e în plină putere și drumul e pe versant deschis.
Beau pe loc o sticlă de jumătate de litru și pe a doua o pun în bidon. Cu alte cuvinte, prima intră în „cocoașă”. Nu prea mai e loc, însă, acolo, sunt nevoit să intru ca să fac loc apei proaspete și las bicicleta sprijinită de perete, în grija unui tip de la o masă. Îmi promite că se uită la ea.
Îmi pare că deja se uită chiar prea cu drag la ea și, în timp ce merg spre toaletă, mă gândesc, așa cum fac de fiecare dată când dau telefonul unui necunoscut să îmi facă poză, ce fac dacă între timp tipul ia bicla și pleacă? Oricum îmi tot zicea Rodi că eu sunt extrem de prost din punctul ăsta de vedere, la câtă încredere nejustificată pot avea în toți necunoscuții. Vă jur, fac cel mai rapid pipi din viața mea, cred că barmanul e convins că doar am intrat să dau cu apă pe față, sau așa ceva! Când ies, Toni stă cuminte, la locul ei… Închipuiri… Să fiu deja așa de obosit încât să-mi joace mintea feste din astea?
Când mă ridic și ies iar în șosea, schimbarea scării de vizualizare mă zăpăcește pe moment. Am trecut brusc de la cei câțiva metri de potecă, la care priveam adineauri, la foarte mulți kilometri de-a lungul cărora coasta, cu golfurile înșirate egal, se continuă atât cât poate privirea să cuprindă.
Rămân mult așa, cu ochii în zare… Îmi aduc aminte de dealurile Băiței pe care Camelia le-a prins acasă într-o imagine ce pare 3D chiar și pe hârtie fotografică. Acum stâncile astea și culorile lor tot mai estompate îmi dau aceeași impresie. Frumoasă „vacanță” am azi!
Inevitabil, ca orice lucru bun, priveliștea se termină atunci când sunt chiar sub primele case din El Tanque. Mai apuc să arunc o privire la drumurile împletite și la un hotel prea mare pentru tabloul ăsta, apoi intru într-o ceață deasă. Şi, asta e de la sine înțeles, în frig. Chiar și acum, când mă uit la imaginea asta, nu-mi vine să cred când mă gândesc ce era în spatele telefonului cu care făceam poze. Altă lume. Ceața, ca o cortină. The end.
Cartea Cu bicicleta prin Tenerife poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 7 septembrie 2020: Cu bicicleta prin Tenerife – Alin Bonta