Aveam doi ani și eram centrul atenției. De fapt, n-aveam doi ani împliniți, că nu era ziua mea, era un pic înainte de ea, poate doar cu câteva zile, și mirosea a gutui și-a pere târzii. Carevasăzică trebuie să fi fost toamnă departe sau începutul lui decembrie. Eram îmbrăcată în costum popular maghiar, rochiță neagră, cu flori mici și roz-bombon, șorțuleț și pantofi negri, de lac, cu baretă. Recitam „Muma lui Ștefan-cel-Mare” de Dimitrie Bolintineanu. Și recitam frumos și nimic din ambii plămâni, în limba maghiară. Nu-nțelegeam nimic din ce spuneam, dar asta nu conta. Era un fel de cântec fără muzică. Știam poezia și-n românește, dar se pare că familia mea era încântată să vadă micuțul ventriloc producându-se într-o limbă străină. Zic ei că n-am scos nicio vorbă articulată până la un an, nici măcar sunete disparate, în afara strănutului, tusei și eructației, dar pe astea le scot toate mamiferele. Se temeau serios c-aș putea fi mută, dar temerea asta s-a transformat în șoc atunci când am vorbit prima dată, iar asta pentru că am spus o frază destul de lungă, în locul unui sănătos cuvânt de început, pe care, din bun-simț, ar fi trebuit să-l stâlcesc, ca orice copil normal, în vârstă de un an. Ceea ce nu s-a-ntâmplat, dar lor le-a convenit. Asta-nsemna că înțeleg chiar mai mult decât exprim, ceea ce era o ușurare pentru că se temuseră că, dacă nu vorbesc, nici nu gândesc. Legături primejdioase. Și pentru că vorbeam, ba încă atât de dintr-odată și de bine, s-au gândit să mă ajute să-mi manifest capacitatea de înregistrare și de redare, așa că m-au învățat poezia asta lungă în două limbi. Erau atât de fericiți, iar asta se vedea în zâmbetele lor uriașe, în fețele transfigurate și-n pupilele dilatate încât mă contaminau și pe mine. Nu mai era doar plăcerea lor, devenise și a mea. Poate că mai mult a mea.
Pe bunicii mei îi cunoșteam foarte bine. Ea mirosea a fulger, iar el, a mătase. Ei mă creșteau. Și pe unchiul Petre, fratele bunicului, îl cunoșteam foarte bine. El mă învățase poezia bilingvă. Dar lângă ei am văzut patru oameni tineri și toți foarte frumoși. Două femei și doi bărbați. Femeile erau una blondă, de statură potrivită, cu sânii mari, dar nu foarte mari, și solduri rotunde, cu ochi verzi, iar cealaltă era înaltă și foarte subțire, cu părul lung și negru și cu ochii mari și tot negri. La bărbați, diferența de statură era imensă. Unul era de înălțime medie, cu barbă și cu ochi buni, parcă îți dădea o plăcintă caldă privirea lui, iar celălalt era cel mai înalt om pe care-l văzusem vreodată, iar asta avea să rămână așa pentru încă foarte multă vreme. Era brunet, frumos și avea ochi albaștri. Femeia blondă și bărbatul extrem de înalt erau mama mea și tatăl meu. Ceilalți doi erau unchiul meu, fratele mamei, și mătușa mea, soția lui. Sigur că îi văzusem pe toți patru și înainte, însă nu mi-amintesc nimic în legătură cu niciunul dintre ei. Pentru mine, momentul ăla, când recitam, iar ei se emoționau în fața mea, era prima vedere. Dar, deși i-am văzut pe toți patru atunci, n-am conștientizat-o decât pe mama. Adică atunci mi-am dat seama că bunica mea nu e mama mea. Dar n-am mers atât de departe încât să pricep că-i mama mamei mele. Era prea mult. Mama a venit la mine după ce-am terminat de spus ambele poezii și m-a strâns în brațe, m-a legănat, iar, la sfârșitul leagănului, m-a pupat. Mirosea a țâțe pline. Asta m-a și făcut să înțeleg cu un loc din mine pe care nu l-am aflat nici acum, geografic vorbind, că femeia aia frumoasă e mama mea.
Chiar când m-am făcut mai mare, mi-au povestit că mama stătuse cu mine de când m-a conceput și până când am făcut nouă luni, iar de când m-a născut și până m-a dus la bunici să mă crească ei, mă și alăptase. Bun, și-atunci cum de-o uitasem eu pe mama într-un timp atât de scurt, mai ales că venea foarte des să mă vadă? Sau poate n-o uitasem, poate c-o aveam pe mama în mine, dar atunci am înțeles că mama nu e doar în mine, ci și în fața mea. E cineva diferit de mine, complet altă ființă. Deși, mai degrabă, cred c-am simțit lucrurile astea, nu le-am înțeles. Între timp, între foarte mult timp, am aflat că a simți se suprapune perfect de cele mai multe ori peste a înțelege. Între prea mult timp, de fapt. Cert este că atunci am cunoscut-o pe mama și mi-a plăcut foarte mult de ea. Era tânără, frumoasă și-avea o voce veselă. Pe ceilalți doar i-am observat în treacăt, nu m-au impresionat cu absolut nimic, nici măcar cu îmbrățișările de la final, alea normale, de felicitare a copilului recitator pe care toată lumea îl crede deștept, nu bun memorator.
Cartea Jurământ de rătăcire poate fi achiziționată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,4 rating based on 80 ratings (all editions)
ISBN-10: 6067630478
ISBN-13: 9786067630473
Goodreads: 29946369
Author(s):Publisher: Herg Benet
Published: 4//2016
„La prima vedere, Jurământ de rătăcire pare un bildungsroman. Numai că devenirea stagnează într-un timp zero, transformându-l, mai degrabă, într-un antibildungsroman. Căderea eroinei vine odată cu izgonirea din paradisul primei copilării, iar asta o închide într-un şir de matrioșka identice cu sine, avataruri ale aceleiaşi dezrădăcinări.“ (Nora Pavel)
Într-un fel, îi sunt recunoscătoare. Dacă nu era el, să-mi zică „Tu nici n-ai nevoie să te pregătești cu un profesor, ca să intri, tu te-ai pregătit cu mă-ta și cu tac-tu gratis timp de doișpe ani, o să intri prima, îți fac ăia și cunună de lauri încă de la admitere“, poate că nu aș fi avut curaj să dau la teatru. Credeam că nu sunt suficient de bună, că talentul nu ajunge. Dar el m-a făcut, pentru prima dată în viață, să m-arunc cu capu-nainte. Ce-aveam să pierd, un an pe bară, până la următoarea admitere? Dar câți ani pierde un om, dacă ar fi să adunăm momentele alea cretine în care-și risipește timpul cu regretele? M-am dus și-am intrat. Acum, sunt o actriță îmbunătățibilă, dacă e să fim sinceri, însă, pentru că în generația mea e cam jale, sunt considerată o actriță foarte bună. Rahat. Mai e mult până departe, în cazul în care apuc departele ăla.
Fragmentul zilei – 8 august 2019: Jurământ de rătăcire – Ana Barton
O carte minunată scrisă exact peste sufletul meu.
Citesc cam tot ce scrie Ana Barton, o iubesc!