Aveau pe planeta Marte, pe țărmul unui ocean secat, o casă cu coloane din cristal și în fiecare dimineață o puteai vedea pe doamna K. mâncând fructele aurii ce creșteau din pereții de cleștar sau curățând casa cu praf magnetic care, luând toată murdăria cu el, era suflat, după aceea, de vântul fierbinte. După‑amiezile, când oceanul dispărut era cald și nemișcat, iar arborii de vin stăteau rigizi în curte, micuțul și îndepărtatul orășel era complet încercuit și nimeni nu plutea afară pe ușă; îl puteai vedea pe însuși domnul K. în camera lui, citind dintr‑o carte de metal cu hieroglife ieșite în afară peste care își trecea degetele, așa cum ar fi cântat la o harfă. Iar din carte, când o mângâia, cânta o voce, o voce blândă și străveche, care povestea despre vremurile în care oceanul era abur roșu pe țărm, iar străbunii luptau cu nori de insecte metalice și păianjeni electrici.
Domnul și doamna K. trăiau de douăzeci de ani lângă oceanul secat, iar strămoșii lor trăiseră în aceeași casă, care se învârtea și urmărea soarele, ca o floare, de zece veacuri.
Domnul și doamna K. nu erau bătrâni. Aveau pielea frumoasă și arămie a adevăraților marțieni, ochii galbeni ca monedele, glasurile blânde și melodioase. Cândva le plăcuse să picteze tablouri cu foc chimic, să înoate prin canale în anotimpurile când copacii de vin le umpleau cu lichioruri verzi și să discute în zori sub portretele albastre, fosforescente, din camera de conversații.
Acum nu mai erau fericiți.
În dimineața aceea, doamna K. stătea între coloane, ascultând căldura nisipurilor deșertului topindu‑se în ceară galbenă și curgând parcă spre orizont.
Avea să se întâmple ceva.
Aștepta.
Privi cerul albastru al lui Marte de parcă, în orice clipă, ar fi putut încremeni, s‑ar fi contractat și‑ar fi azvârlit o minune strălucitoare jos, pe nisip.
Nu se întâmplă nimic.
Obosită să aștepte, începu să se plimbe printre stâlpii cețoși. O ploaie blândă țâșni din vârful canelat al stâlpilor, răcorind aerul fierbinte, căzând încet peste ea. În zilele călduroase, parcă umblai printr‑un pârâu. Podelele casei sclipeau de izvoare răcoroase. Undeva, în depărtare, îl auzi pe soțul ei cântând la carte, cu degetele niciodată obosite de vechile cântece. Tăcută, își dori să vină din nou o zi în care el să o țină și să o atingă ca pe o harfă, așa cum făcea acum cu cărțile sale uluitoare.
Dar nu. Scutură din cap, un abandon imperceptibil, iertător. Pleoapele i se închiseră încetișor peste ochii aurii. Căsătoria îi îmbătrânea și‑i blaza chiar și pe cei tineri.
Se lăsă pe spate într‑un scaun care se modelă după forma și mișcările ei. Strânse din ochi, nervoasă.
Visul apăru.
Degetele ei arămii tremurară, se ridicară, se încleștară în gol. După o clipă se ridică, brusc, gâfâind.
Privi iute în jur, parcă așteptându‑se să vadă pe cineva în spatele ei. Păru dezamăgită, locul dintre coloane era gol.
Bărbatul ei apăru într‑o ușă triunghiulară.
– M‑ai chemat? întrebă el iritat.
– Nu! izbucni ea.
– Mi s‑a părut că te‑am auzit strigând.
– Da? Eram aproape adormită și am visat ceva.
– În miezul zilei? De obicei nu se întâmplă asta.
Ea se așeză, parcă izbită de vis.
– Ce ciudat! murmură femeia. Ce ciudat! Visul.
– Da?
Era limpede că voia să se întoarcă la cartea lui.
– Am visat un bărbat.
– Un bărbat?
– Un bărbat înalt, de un metru și optzeci și cinci.
– Ce absurd; un gigant, un gigant nefericit.
– Cumva, totuși, căută ea să‑și găsească cuvintele, părea normal. În ciuda înălțimii. Şi avea… Oh, știu că o să crezi că‑i o prostie: avea ochi albaștri!
– Ochi albaștri! Zei! strigă domnul K. Data viitoare ce o să mai visezi? Nu cumva avea și păr negru?
– Cum ai ghicit? întrebă ea entuziasmată.
– Am ales culoarea cea mai improbabilă, îi răspunse el cu răceală.
– Ei bine, chiar era negru! exclamă ea. Şi avea o piele foarte albă; oh, era extrem de neobișnuit! Purta o uniformă ciudată, a coborât din cer și mi‑a vorbit cu cuvinte plăcute.
Zâmbi.
– Din cer; ce prostie!
– A coborât dintr‑un obiect metalic ce sclipea în soare, își aminti ea, apoi închise ochii ca să rememoreze întâmplările. Am visat cerul și ceva a scânteiat ca o monedă azvârlită în aer, s‑a mărit brusc și a coborât încet, un obiect prelung, argintiu, rotunjit și străin. După aceea, pe o latură a obiectului s‑a deschis o ușă, iar un bărbat înalt a coborât dinăuntru.
– Dacă ai lucra mai mult, n‑ai avea visele astea tâmpite.
– Să știi că mi‑a plăcut, răspunse ea lăsându‑se pe spate. N‑am bănuit niciodată că pot avea o asemenea imaginație. Părul negru, ochii albaștri și pielea albă! Ce bărbat ciudat și totuși… arătos.
– Iluzii deșarte.
– Ești rău. Nu m‑am gândit la el înadins; pur și simplu mi‑a venit în minte când moțăiam. Nu era ca un vis. Părea neașteptat și diferit. M‑a privit și a rostit: „Am sosit în nava mea de pe cea de‑a treia planetă. Mă numesc Nathaniel York…“
– Un nume stupid; de fapt, nici nu e un nume, o întrerupse soțul ei.
– Bineînțeles că e stupid, doar e un vis, explică ea cu blândețe. Apoi a spus: „Aceasta este prima călătorie prin spațiu. În nava noastră suntem numai doi, eu și prietenul meu Bert“.
– Alt nume stupid.
– Şi a continuat: „Suntem dintr‑un oraș de pe Pământ; așa se numește planeta noastră“. Așa i‑a zis. „Pământ“, chiar așa. Şi vorbea altă limbă. Totuși, îl înțelegeam. În minte. Cred că prin telepatie.
Domnul K. se întoarse cu spatele, dar ea îl opri cu un cuvânt.
– Yll? strigă ea încetișor. Te‑ai gândit vreodată dacă… ei bine, dacă pe planeta a treia trăiesc ființe?
– Planeta a treia nu poate întreține viața, declară soțul răbdător. Savanții noștri au afirmat că în atmosfera ei există mult prea mult oxigen.
– N‑ar fi însă grozav dacă ar exista oameni? Care să călătorească prin spațiu într‑un fel de navă?
– Zău așa, Ylla, știi cât de mult îmi displace tânguitul ăsta. Haide să ne vedem de treburile noastre.
Cartea Cronici marțiene poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,2 rating based on 271.431 ratings (all editions)
ISBN-10:
ISBN-13: 9786069000250
Goodreads: 52384360
Author(s):Publisher:
Published: //
The strange and wonderful tale of man’s experiences on Mars, filled with intense images and astonishing visions. Now part of the Voyager Classics collection.
The Martian Chronicles tells the story of humanity’s repeated attempts to colonize the red planet. The first men were few. Most succumbed to a disease they called the Great Loneliness when they saw their home planet dwindle to the size of a fist. They felt they had never been born. Those few that survived found no welcome on Mars. The shape-changing Martians thought they were native lunatics and duly locked them up.
But more rockets arrived from Earth, and more, piercing the hallucinations projected by the Martians. People brought their old prejudices with them – and their desires and fantasies, tainted dreams. These were soon inhabited by the strange native beings, with their caged flowers and birds of flame.
Contents:
Rocket Summer
Ylla
The Summer Night
The Earth Men
The Taxpayer
The Third Expedition
-And the Moon Be Still As Bright
The Settlers
The Green Morning
The Locusts
Night Meeting
The Shore
Interim
The Musicians
Way in the Middle of the Air
The Naming of Names
Usher II
The Old Ones
The Martian
The Luggage Store
The Off Season
The Watchers
The Silent Towns
The Long Years
There Will Come Soft Rains
The Million Year Picnic
Fragmentul zilei – 8 mai 2020: Cronici marțiene – Ray Bradbury