De la fereastra camerei mele, vedeam cum un fermier apuca de gât un pisoi slăbănog ca să-l vâre într-un sac din pânză maro. Bărbatul privea în dreapta și-n stânga ca să se asigure că nimeni nu era martor la felul în care prindea felina, cu siguranță pentru a i-o dărui ca mascotă celui mai mic dintre copiii săi. Dintr-o singură privire, l-am recunoscut pe bărbatul acela: era fermierul care locuia la mai bine de șase leghe de castel. Soția lui murise de curând, din cauza unei boli terminale, dar fără să sufere, lăsând orfani șase copilași.
Toată lumea credea că trăiam străină de acele vieți umile, dar le ofeream întreaga mea atenție. Eram conștientă de tristețea care se instalase în gesturile acelui bărbat, oferindu-i un aspect taciturn și stins. Puteam să-mi dau seama, după pungile negre de sub ochii săi, că durerea avea să-l însoțească mult timp, deoarece simțea o dragoste produndă pentru cea care-i fusese soție.
Discret și fără să mai atragă atenția și altcuiva, fermierul a părăsit curtea interioară a castelului si a pus sacul în partea din spate a carului mare. Timoty Dultrin venise să facă negoț cu grâul său, ca în fiecare joi. Tot ca în fiecare joi, curtea se umplea de oameni din împrejurimi, care arau pământul sau se hrăneau din vânătoare și încercau să-și câștige prin comerț simbria pe o zi. N-aveau nevoie decât de o sută de livre ca să poată supraviețui timp de o săptămână.
În fiecare joi, curtea din spatele casei mele se umplea de căruțe, de tarabe și de mii de strigăte ce puteau să-l trezească și pe cel mai leneș om. Negustorii se străduiau ca produsele lor să trezească interesul localnicilor și, chiar dacă existau gărzi pentru a fi evitate dezordinea și conflictele, de obicei nu aveau loc incidente care să le solicite intervenția. Majoritatea neînțelegerilor se rezolvau cu un urcior de băutură la cârciumile din împrejurimi.
Fără îndoială, acea zarvă era un adevărat spectacol, exista o oarece magie dincolo de aceste festivaluri și reuniuni sociale. Nu ptueam să nu simt în interiorul meu o mică urmă de invidie, ce renăștea în fiecare joi, la răsărit, când tarabele începeau să prindă contur și le vedeam din dormitorul meu.
Această piață intermitentă presupunea începutul și sfârșitul săptămânilor mele, căci pentru mine nu exista nimic mai emoționant decât acea forfotă a negustorilor care-mi întrrupea rutina la un anumit interval de timp. Piața era foarte zgomotoasă, dar, cu toate acestea, tatăl meu hotărâse să le acorde sătenilor autorizația. Bunăstarea sătenilor era principala sa preocupare, deși, în ultima vreme, din păcate, liniile inamice îi solicitau cel mai mult atenția.
Importanța datoriei, responsabilitatea noastră față de oameni, era ceva ce părinții mei îmi inoculaseră de mică. Poziția mea presupunea să îndeplinesc protocolul, dar, mai ales, să-mi mențin existența în total secret. Când mama m-a născut, cu toții așteptau un moștenitor băiat care, cu timpul, avea să preia conducerea armatei tatălui meu, ceea ce, până la urmă, nu s-a întâmplat. De atunci, aproape că puteau fi numărate pe degetele de la ambele mâini persoanele care fuseseră în preajma mea sau cu care putusem să schimb câteva cuvinte. Desigur, din această izolare nefericită îi puteam exclude pe părinții mei, pe cei doi frați ai mei mai mici și, firește, întreg personalul de serviciu, care-mi făcea mai comodă viața de zi cu zi.
Mi-am părăsit dormitorul și am coborât scările din piatră care conduceau până la salonul casei mele. Reședința aparținea familiei noastre de secole și niciun Ulster nu se născuse în afara ei. Era un mic palat vechi, înconjurat de unsprezece hectare de grădini și păduri. Primul domn Ulster era un bărbat din Nord, iubitor de păduri frunzoase și de grădini pline de culoare și de viață, așa că, atunci când s-a mutat împreună cu soția sa în palat, a cerut un teren care să îndeplinească toate cerințele sale strategice de apărare și care, în același timp, să fie frumos. Plimbându-te prin împrejurimi, peisajul creat de pomii fructiferi și pârâul plin de pești produceau o senzație reconfortantă de pace. Dar frumusețea aceea nu mă păcălea, micul palat al familiei Ulster fiind o clădire a cărei misiune era să-i țină pe dușmani afară, iar me mine înăuntru, protejată în colivia mea de aur.
Îmi apreciam căminul. Era locul unde mă născusem și în care, cu siguranță, dacă nu schimba nimeni asta, aveam să rămân prizonieră toată viața. Dar împlinisem optsprezece ani și, potrivit mamei mele, doamna Ulster, șederea mea în acel palat avea să se încheie în scurt timp datorită unui inel. Ca fiică a unui mare domn, destinul meu era, cu siguranță, să devin soția unui bărbat cu treizeci de ani mai bătrân ca mine, care să mă facă nefericită. Aveam să-i nasc moștenitorii și, cu asta, avea să se încheie rolul meu. Nu-mi doream așa ceva. Tânjeam după o viață plină de aventuri, de idile înflăcărate, ca în romanele pe care le devorasem cu atâta patimă în întunericul bibliotecii de la palat. Tânjeam după libertate.
M-am oprit pe scări, lângă una dintre ferestrele mari, care ofereau o priveliște spectaculoasă a proprietății. Voiam să măplimb printre negustorii aceia, să vorbesc cu fermierii și să le cunosc poveștile. Îmi doream să mă apropii de taraba cu țesături și să cumpăr un cupon, pentru ca una dintre servitoarele noastre să-i facă fiicei ei o rochie sau, pur și simplu, să mă amestec prin mulțimea zgomotoasă.
Iluzii. Iluzii. Iluzii.
Realitate.
– Eleaine! Te rog să vii, sora ta are nevoie de tine.
Vocea supărată a mamei mă scoase din gândurile mele. Se afla în capătul celălalt al mesei din stejar masiv pe care o foloseam pentru a lua masa în familie: eu, părinții și cei doi frați mai mici ai mei.
Cartea Cupola de gheață poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 8 septembrie 2020: Cupola de gheață – Patricia Garcia Ferrer