Libreville, 2 iunie 1999
Capitala Gabonului este situată pe țărmul Oceanului Atlantic, la gura fluviului Gabon. A fost de-ajuns s-o traversez cu ambarcațiunea mea și să fac câțiva kilometri spre sud ca să ajung în fața unei plaje lungi și înguste, mărginite de pădurea tropicală. Această fâșie de nisip, lată de numai cinci-șase metri, este traversată de o linie invizibilă: Ecuatorul. Este punctul meu de pornire. Firul meu roșu. Cel care mă va călăuzi începând de azi într-o aventură pe care nimeni n-a mai încercat-o vreodată.
Principiul e simplu: voi urma această linie depărtându-mă cât mai puțin posibil de ea (îmi acord o marjă de 40km la nord și la sud), până voi reveni la punctul de pornire.
Simplu, dar, într-un fel, ilogic, deoarece înseamnă să merg drept înainte întorcându-mă totodată cu spatele la ținta mea. Cel puțin, în primii 20.000 km (să reamintim circumferința Pământului este de 40.000 km). Așadar, ținta se va afla în fața mea doar în ultimii 20.000 km.
Mă găsesc în situația unui om care ar ieși din casă pe ușa principală, ar merge drept înainte, fără să facă cale întoarsă, și ar intra din nou în locuință pe ușa din spate…
Acest lucru este posibil doar fiindcă Pământul e rotund. Avem informația asta de câteva secole. Mă pregătesc să o verific.
Pe plajă, o bornă indică trecerea Ecuatorului. Militarii francezi m-au ajutat să-l survolez cu elicopterul, dar știu, mulțumită GPS-ului (Global Positioning System), că locul exact se găsește de fapt vreo 40m mai la nord de acea bornă: în acel punct precis, ecranul aparatului meu (care seamănă cu un telefon mobil mare) indică latitudinea 0,00 (0 grade, 0 minute, 0 secunde).
De acolo voi porni curând.
După-amiaza e cenușie, udată de o ploaie măruntă și călduță, învăluită de o ceață care micșorează plaja, șterge contururile tuturor lucrurilor și face oceanul să fumege precum ceaunul unui vrăjitor. Nu e tocmai o vreme ideală să te lansezi în traversarea Altanticului. Un an întreg, cât a durat pregătirea expediției, am visat în fiecare zi această clipă. Îmi imaginam un soare strălucitor și unde albastre care m-ar fi invitat la călătorie… Dar, în această zi de 2 iunie 1999, orizontul e încărcat de nori și Atlanticul se umflă de valuri cenușii și amenințătoare.
Acele valuri care se rostogolesc pe plajă mă obligă să-mi ancorez ambarcațiunea în larg, dincolo de punctul lor de formare, apoi să înot până la plajă, ca să plec de acolo înapoi, tot înot, spre a ajunge iar la ambarcațiune. Altfel, ocolul lumii făcut de mine n-ar fi complet, i-ar lipsi câteva sute de metri. S-ar putea să pară nesemnificativ în comparație cu cei 40.000 km care mă așteaptă, dar nu vreau să trișez nici măcar cu atât de puțin. Performanța, dacă o voi reuși, nu va avea valoare în ochii mei decât cu respectarea absolută a acestei exigențe.
Două vedete rapide sunt ancorate în dreptul ambarcațiunii mele. La bord se află soția mea, Cathy, și membrii echipei. O echipă foarte redusă, formată doar din cinci persoane.
Primul e fratele meu, Martin Horn, care răspunde de toată logistica, de transportul ambarcațiunii de la un ocean la altul, al bicicletei mele de teren, al echipamentului meu de alpinist etc. Căci va trebui să traversez oceane, jungle și deșerturi, să mă deplasez de-alungul fluviilor, să merg pe drumuri, să escaladez munți… Martin are 28 de ani (cu cinci ani mai puțin decât mine). Avea doar 13 ani când tatăl nostru a murit și am fost mult timp ca un tată pentru el. Dar, începând de astăzi, eu voi depinde de Martin, de spiritul lui organizatoric înnăscut și de capacitatea lui de a se descurca în orice situație.
Claude-Alain Gailland este un muntean și un alpinist experimentat, originar din Verbier, Elveția. Ne cunoaștem de mult. Acum trei ani, ne-am cățărat împreună pe înălțimile de unde izvorăște Amazonul și m-a însoțit apoi când am coborât înot cei 7.000 km ai acestui mare fluviu. Îl va ajuta pe Martin, dar, mai ales, va pregăti taberele de bază, va recruta călăuze, va aduna materialul potrivit și mă va ajuta la escaladarea celor două piscuri de aproape 6.000 m – Cayambe, din Ecuador, și muntele Kenya – care fac parte din traseul meu. Am încredere în el. E un om onest. Nu vine pentru bani (nici n-am bani să-i dau), ci pentru că e îndrăgostit de performanță și crede în mine.
Verișoara mea Alma mi-a creat site-ul (www.mikehorn.com) și se ocupă de întreținerea lui. Mâine se va întoarce la Johannesburg – orașul în care m-am născut și am crescut -, de unde va ține site-ul la zi cu informațiile transmise de Cathy.
Sebastian Devenish, fotograful expediției, este un englez născut și crescut în Elveția. Acolo ne-am cunoscut, la Chateau-d’Oex, unde era instructor de schi înainte de a renunța la această profesie pentru ea de fotograf. Pentru că nu-l pot plăti, i-am propus să împărțim câștigul din vânzarea fotografiilor… dacă reușim să le vindem. Nu-l cunosc ca fotograf, ci ca om, și asta e esențial. Știu că e în stare să se descurce singur și că nu va fi nevoie să-mi fac griji pentru el. În situația mea, asta e crucial.
Sean Wisedale, alt sud-african, este cameraman-regizor al expediției mele. Îl cunosc de când m-a însoțit pe Amazon. El și Sebastian vor lucra și vor călători împreună de fiecare dată când Cathy, la instrucțiunile mele, îi va trimite la întâlnirile pe care le voi fixa. Îi va suna în Elveția sau în Africa de Sud, le va furniza biletele de avion și itinerarele ce trebuie urmate, în funcție de punctele lor de plecare.
Totul, evident, cu inevitabilele modificări de ultim moment cauzate de întârzierile mele sau de schimbarea rutei. Toate acestea vor cere din partea lor o disponibilitate totală. Dar știu că pentru asta, ca și pentru restul, pot să contez pe ei.
Cartea Latitudine zero poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,3 rating based on 1.334 ratings (all editions)
ISBN-10: 9734680056
ISBN-13: 9789734680054
Goodreads: 48842419
Author(s):Publisher: Polirom
Published: 11//2019
Latitudine zero este povestea unei mari provocări: aceea de a face singur înconjurul lumii pe linia Ecuatorului. Pe jos, cu bicicleta, cu piroga sau pe micul său trimaran cu vele, pornind în iunie 1999 din Gabon, exploratorul și aventurierul Mike Horn va urma acest fir invizibil de 40.000 de kilometri fără să se abată niciodată mai mult de 40 de kilometri de la el. Va traversa trei oceane, va escalada două vîrfuri de 6.000 de metri, se va confrunta cu pericolele junglei, cu traficanții de droguri în Columbia și cu ororile războiului civil în Africa, trecînd de cîteva ori la un pas de moarte. La capătul acestui periplu, în octombrie 2000, își va reîntîlni soția pe aceeași plajă unde se despărțiseră cu 17 luni înainte.
Fragmentul zilei – 9 ianuarie 2020: Latitudine zero – Mike Horn