Owen trebuia să ştie.
Ştia deja, dar trebuia să ştie într‑un mod care putea fi dovedit. Într‑un mod care îi putea convinge pe alţii, inclusiv pe bunicii lui, de nevinovăția tatălui său. Sistemul judiciar făcuse o eroare, iar publicul nu se sinchisise. Tatăl lui ajunsese la închisoare, învinuit de o crimă pe care n‑o săvârşise, şi murise din cauza unei apendicite banale înainte ca Owen să‑şi ia rămas‑bun. Aşa că acum rămăsese în seama lui să afle ce se petrecuse de fapt în noaptea jafului de la bancă.
Se gândea că Javier o să‑nţeleagă. Deveniseră prieteni încă din clasa a treia, de când viaţa lui Owen devenise un iad. Ce‑i drept, după ce terminaseră şcoala primară și începuseră liceul, nu mai fuseseră apropiați, dar Owen credea că mai putea conta pe Javier.
– Așadar, o să vii cu mine? întrebă. Ieşiseră din liceu și stăteau de vorbă în curtea din lateralul clădirii, lângă un suport pentru biciclete gol, cu vopseaua cojită. Trei prieteni de‑ai lui Javier, nişte băieţi pe care Owen nu‑i cunoştea, stăteau deoparte, privindu‑i şi vorbind între ei.
– Nu ştiu, spuse Javier.
– Nu ştii? Javier nu răspunse. Se mulţumea să‑l privească fix.
– Haide. Tu te pricepi la chestiile astea tehnice mai bine decât mine. Mai bine decât oricine.
Owen se uită pieziş la prietenii lui Javier.
– Chiar dacă nimeni altcineva nu ştie asta, eu o ştiu şi o ştii şi tu.
Şi Javier aruncă o privire către prietenii săi. De când îl abordase Owen, cu câteva minute în urmă, ca să‑i explice planul său, nu zâmbise, nu râsese şi nu‑şi schimbase expresia dură a feţei. Javier care stătea în fața lui nu părea să fie acelaşi băiat pe care‑l ştia, pe care‑l cunoscuse după ce tatăl îi ajunsese la închisoare, iar el şi mama lui se mutaseră la părinţii ei. Alt cartier. Altă şcoală. Alţi huligani care să‑l bată…
– O să mă gândesc, spuse Javier. Acum trebuie să plec.
Îi întoarse spatele, gata să se îndepărteze.
– O s‑o faci? întrebă Owen.
Javier se uită peste umăr.
– Ce să fac?
– Să te gândeşti la ceea ce‑am discutat.
– Am spus că da.
Şi Javier plecă.
Owen îl urmări alăturându‑se grupului său. Nu putea fi sigur că Javier e prieten cu tipii aceia, cu genul de băieți de care‑l apăra cândva pe el. Odată ajuns lângă ei, ceilalţi îl priviră întrebători, indicându‑l pe Owen, iar Javier se mulţumi să ridice din umeri şi să clatine din cap.
Owen n‑avea idee nici care mai erau preocupările lui Javier, nici cum, în numai câțiva ani, se transformaseră din cei mai buni prieteni în doi străini. La fel se întâmplase şi cu mama lui. El crezuse că moartea tatălui său, de la care trecuseră trei ani, o să‑i apropie mai tare, dar, în realitate, erau insule separate şi se îndepărtau din ce în ce mai mult. Deriva continentală fusese treptată, de neoprit şi bogată în cutremure.
Owen ieşi din curtea şcolii şi se îndreptă spre casa bunicilor. Indiferent dacă Javier îl însoţea sau nu, hotărâse să meargă acolo în noaptea aceea. N‑avea de ales. Totul depindea de el. Trebuia să ştie.
Când deschise uşa, bunica lui stătea în fotoliul din camera din faţă, uitându‑se la televizor, la o emisiune‑concurs, de genul celor difuzate cu mult înainte de naşterea lui Owen. La intrarea băiatului, motanul bunicii, Gunther, îi sări din poală, înfigându‑şi probabil ghearele în coapsele ei prin rochie, pentru că bătrâna scânci şi zvâcni scurt. Gunther mieună şi se apropie ţanţoş, cu coada în sus, ca să se frece de piciorul lui Owen. La rândul lui, băiatul se aplecă și scărpină motanul după ureche.
– Bună, bunico.
– Bună, răspunse ea, dând mai încet televizorul care umplea încăperea de aplauze. Cum a fost la şcoală?
– Bine.
– Ce note ai luat?
– La fel ca ieri.
– Nu sunt destul de bune. Trebuie să apreciezi importanța educaţiei. Doar nu vrei s‑o sfârşeşti ca taică‑tău.
Owen auzea asta foarte des. Fraza aceasta era ca un tren de marfă condus cu violenţă şi încărcat cu toate contrazicerile, lacrimile, replicile şuierate şi ţipetele date ca răspuns unul altuia în toate discuţiile dintre bunicii şi mama lui la care trăsese el cu urechea pe durata procesului şi în timpul scurs de atunci. Bunicii îi urâseră tatăl încă dinainte de a se căsători cu mama lui, iar acum îi detestau cu atât mai mult amintirea. Tatăl lui Owen ajunsese să fie ţapul lor ispăşitor, o fantomă care putea fi oricât de groaznică își doreau ei, învinuită pentru orice. Pentru absolut orice.
Owen învăţase destul de repede că nu trebuie să apere stafia. Dar nici n‑avea de ce s‑o facă. Pentru că năluca aceea nu era tatăl lui. Şi toată lumea avea să afle cât de curând.
– O să mă străduiesc să iau note mai bune, spuse. Unde e bunicul?
– Afară, în spate. Cred că lucrează la o maşină de tuns iarba. I‑ar prinde bine dacă l‑ai ajuta.
Owen se abținu să strâmbe din nas. Bunicul lui n‑avea niciodată nevoie de ajutor pentru nimic, ceea ce însemna că probabil voia să‑i vorbească despre ceva. Se temea de asta, dar ştia că era inevitabil, aşa că dădu din cap.
– Mă duc să văd, spuse.
Traversă camera de zi, cu covorul ei vechi, care fie era imun la tot ce însemna pată, fie era atât de bine îngrijit, încât bunicii nu puteau să motiveze costul înlocuirii lui, şi cu tablourile în ulei pictate de bunica, asortate cu pereţii tencuiți, de culoare bej. Ajuns în bucătărie, înşfăcă o portocală din bolul cu fructe aşezat pe blatul din melanină imaculat, apoi ieşi pe uşa cu plasă de ţânţari, care se deschise cu un scârțâit şi se închise în urma lui, trântindu‑se zgomotos. Curtea, mică şi atât de migălos îngrijită, încât părea artificială, însemna un covor din iarbă deasă, de forma unei amibe, înconjurat de straturi de flori şi de tufe. Câţiva portocali şi avocado creşteau lângă gardul înalt de aproape doi metri care marca hotarul imperiului bunicii.
Cartea Assassin’s Creed. Ultimii descendenți poate fi achiziționată de la: